APROPO DE GIURGIULEŞTI sau despre „cedările” teritoriale ucrainene din capul gânditorilor suficienţi

„Apropo de Giurgiuleşti. În urma acelui Acord şi în cadrul căruia s-a reglementat situaţia acelei porţiuni de drum – 7 kilometri în regiunea satului Palanca – am primit acel teritoriu în zona Giurgiuleşti, care ne-a permis să avem ieşire prin Dunăre la Mare”. „Republica Moldova are un Acord cu Ucraina, prin care ţara vecină ne-a oferit 430 de metri din teritoriul său pentru ca prin portul de la Giurgiuleşti să avem ieşire la Dunăre, iar ţara noastră, încă, nu şi-a îndeplinit angajamentul asumat în 1999 privind porţiunea de 7 km de drum de lângă Palanca”. „Şi ucrainenii pot să spună acum că au făcut o cedare atunci când ne-au oferit cei 430 de metri ieşire la Dunăre. Ucraina şi-a respectat angajamentele, dar Republica Moldova – încă nu.” “Nu trebuie să ne gândim foarte mult. Noi avem gânditori în ţara asta suficienţi.” (premierul moldovean Vladimir Filat, conferinţa de presă privind totalurile întâlnirii cu premierul ucrainean Iulia Timoşenko, 23 noiembrie 2009). “Ucraina nu intenţionează să desfăşoare noi negocieri cu R. Moldova referitoare la transmiterea teritoriului moldovean de lângă satul Palanca, părţile ar trebui să respecte acordurile.” (ministrul ucrainean de Externe, Piotr Poroşenko, în conferinţa sa de presă din 24 noiembrie 2009)

„Cât priveşte relaţia dintre R. Moldova şi Ucraina, Filat a menţionat că, în cadrul dialogului purtat cu Timoşenko, a vorbit şi despre problema demarcării hotarului moldo-ucrainean, în special despre acordul semnat încă în 1999 cu Ucraina potrivit căruia aceasta a oferit 430 de metri din teritoriul său pentru ca prin portul de la Giurgiuleşti R. Moldova să aibă ieşire la Dunăre.” (Svetlana Panţa, Jurnal de Chişinău, 24 noiembrie 2009)

„Filat însă nu are nimic cu acest tratat semnat în 1999. Atunci, acest pământ de la Palanca a fost transmis Ucrainei în schimbul a 430 de metri de pământ la Giurgiuleşti.” (Nicolae Andronic, Jurnal de Chişinău, 27 noiembrie 2009)

„Guvernul Filat se vede pus în faţa unui fapt împlinit şi crede că îndeplinirea Tratatului este o compensaţie pentru cedarea anterioară a Kievului la Giurgiuleşti şi, în termeni pragmatici, ar fi un bun prilej de „resetare” a relaţiei cu Ucraina.” (Dan Dungaciu, Timpul, 4 decembrie 2009)

Apropo de apropo

Într-adevăr, apropo de Giurgiuleşti. Premierul Republicii Moldova aproximează pe negândite şi în cel mai diletant mod cu putinţă repetă clişeele propagandistice ale unei părţi a presei ucrainene privind imaginare sacrificii teritoriale ucrainene în beneficiul Republicii Moldova. Premierul a vorbit cu multă autosuficienţă, prezentându-i opiniei publice „elemente concrete” privind cadrul juridic, locul, mărimea şi condiţiile „cedărilor” teritoriale ucrainene. Cuvintele alese de premier pentru a-şi exprima gândurile pe marginea subiectului au fost simple, clare şi univoce: „Am primit, ne-a oferit, ne-au oferit, au făcut o cedare, 430 de metri din teritoriul său”. Un cor întreg de politicieni, analişti politici şi jurnalişti au preluat clişeul otrăvit, tirajându-l în presa scrisă şi audiovizuală.

Argumentaţia premierului

Elementele aduse cu titlu de argumentaţie, nu de argumente acceptabile, în declaraţiile oficiale ale premierului moldovean, cu pretenţia de a concretiza şi, astfel, de a credibiliza poziţia acestuia, s-au rezumat la 4, şi anume: 1. Acordul, adică Tratatul dintre Republica Moldova şi Ucraina privind frontiera de stat, ar cuprinde în cadrul său reglementări privind „primirea” de teritorii ucrainene de către Republica Moldova; 2. Această „primire” ar fi fost reglementată de Tratat să aibă loc anume la Giurgiuleşti; 3. Teritoriile ucrainene „primite” ar fi evaluate la 430 de metri; 4. „Primirea” de teritorii ucrainene la Giurgiuleşti ar constitui o compensaţie în avans (şi, de presupus, echivalentă) pentru cei „7 kilometri în regiunea satului Palanca”.

Cine şi cum ne cere socoteală?

Sunt unul din cei care m-am opus de-a lungul anilor oricăror cedări teritoriale. PPCD a avut o atitudine tranşantă. Am denunţat cârdăşia în problema teritorială, am votat împotriva ratificării Tratatului în Parlament, am interpelat Guvernul în repetate rânduri, am atacat legea de ratificare la Curtea Constituţională, ne-am judecat cu ministerul de Externe pentru accesul la Hărţile anexă la Tratat, în condiţiile legii. Iată însă că Presa afiliată premierului, dar şi Nicolae Andronic dimpreună cu Dan Dungaciu, ne-au acuzat, direct sau transparent de aluziv, de abordări politicianiste, explicând poziţia noastră în problema teritorială cu Ucraina – de altminteri neschimbată din 1997 până astăzi – doar prin raţiuni egoiste de politică internă, prin inflamarea spiritelor prin intermediul presei. Mai rămânea să ni se spună că premierul a purtat discuţiile sale cu Kievul şi a făcut declaraţiile sale la cererea noastră, pentru a-l dezavantaja politic! Aceste abordări ostile, superficiale, vădit interesate şi prost ghidate ale preopinenţilor noştri ne-au lăsat totuşi reci.

Am considerat mai potrivit să consultăm din nou, cu cea mai mare atenţie, cadrul juridic al raporturilor noastre cu Kievul şi să ne deplasăm la faţa locului, pentru a vedea lucrurile în realitate şi pentru a putea vorbi la obiect, în cunoştinţă de cauză şi cu maximă corectitudine într-o chestiune de mare sensibilitate cum e cea a frontierelor noastre cu Ucraina.

Dan Dungaciu, bunăoară, încearcă să ne sugereze că Guvernul Filat ar fi complet străin de guvernările ce au negociat Tratatul de frontieră şi Protocolul adiţional, că i se aruncă dinadins în braţe un cartof fierbinte, că membrii actualului Cabinet sunt puri şi virgini în legătură cu cedările teritoriale la care au consimţit cele două regimuri anterioare. Acest comentator susţine că: “ a doua miză a acestui dosar este internă şi ţine de modul în care se va gestiona (manipula) reacţia populaţiei. Mai cu seamă că un asemenea dosar, aşezat sub egida cutremurătoare a „cedărilor teritoriale”, are un potenţial emoţional major. Deja chestiunea a fost inflamată de presa de la Chişinău, iar dimensiunea politică a unor asemenea gesturi nu poate scăpa neobservată. A degaja în asemenea dispute aspectele subiective (politice) de cele obiective (tratate) este o întreprindere dificilă”, ca să continue: „În acest moment, cazul riscă să modifice agenda dezbaterii interne şi să ofere opozanţilor muniţie la care nu sperau.” Fără a ne ruşina de numele de „opozanţi” ai Tratatului şi ai Protocolului său anticonstituţional, trebuie să le amintim cititorilor noştri că atunci când domnul Filat administra proprietatea de stat, inclusiv traseul de la Palanca şi teritoriile de dincolo de traseu, guvernarea din care acesta făcea parte, alături de unii ca Vasili Şova şi Dmitri Croitor, negocia „cedarea” acestei părţi a proprietăţii de stat. Atunci eram, „opozanţii de noi”, în stradă, protestând şi cerând oprirea ilegalităţii. Ne amintim că tot atunci Iurie Leancă conducea, alături de alţii, ministerul de Externe şi nu am auzit să protesteze ori să-şi prezinte demisia de onoare. Şi-a ocupat cu mult curaj patriotic fotoliul moale până hăt încolo, după ratificarea Tratatului de către comunişti. Parcă şi Serafim Urechean era membru al Guvernului şi tot nu am văzut măcar să fi fost trist, dacă nu să protesteze, când marea cârdăşie se făcea pe la spatele populaţiei noastre. Ministru era şi Victor Catan, dar avizele lui erau pozitive, favorabile cedării, nicidecum negative. Oricum s-ar fi numit primul ministru, ministrul de externe, membrii cabinetului la Chişinău şi la Kiev, am avut constant şi vom avea în continuare o atitudine categoric negativă în problema oricărei „cedări”, atâta timp cât avem de partea noastră Constituţia, interesul naţional, bunul simţ, îndreptăţirea istorică şi Tratatele internaţionale multilaterale. Este urât din partea celor care ne fac astăzi teoria „cartofului fierbinte”, tocmai ei fiind cei care, nu o singură dată, figurat vorbind, au umblat cu chibriturile ca să mai pună foc pe ici pe acolo.

Confraţi din toate zările, gândi-ţi-vă! E voie

Ştiam de la fostul primar al comunei Giurgiuleşti, Dumitru Niculiseanu, dar şi de la alţi locuitori ai comunei, cum ar fi, bunăoară, fostul director al şcolii din localitate, Valeriu Tutovan, buni cunoscători ai problemei, că Republica Moldova nu s-a înstăpânit pe nici un milimetru de teritoriu ucrainean şi că, dimpotrivă, moşia Giurgiuleştiului s-a tot împuţinat începând cu 1940. Chiar dacă premierul îi sfătuieşte apăsat pe moldoveni să nu gândească prea mult în general sau poate numai în această problemă (ce Dumnezeu! gândeşte Kievul pentru noi, cum gândea Moscova altădată), am riscat şi m-am gândit totuşi că poate domnii Andronic şi Dungaciu şi toată armata de angajaţi ai publicaţiilor afiliate premierului o fi fost la Giurgiuleşti şi că, între timp, Kievul ne-o fi cedat într-adevăr vreo parte din teritoriile de „sub jurisdicţia Ucrainei” care stau acum să se întregească şi cu moşia Palancăi. Poate, în cazul unora, prea multă minte strică! Dar nu cred că ar fi tocmai cazul moldovenilor. Aşa că am hotărât să merg la Giurgiuleşti să văd ce, cum şi cât gândeşte lumea pe acolo sau dacă, Doamne fereşte! a dat cumva curs cerinţelor premierului de suspendare a oricărui proces de gândire.

Pentru mine dosarul Palanca şi dosarul Giurgiuleşti nu erau noi, dar deplasările în teritoriu m-au ajutat de fiecare dată să le completez şi să le aduc la zi. Spre deosebire de toţi preopinenţii mei, fusesem şi înainte, de mai multe ori, în toate cele 7 puncte ale frontierei moldo-ucrainenene în care am fost păgubiţi teritorial prin laşitatea regimului Licinschi şi pecetluirea acestei laşităţi, în 2001, de către comunişti. De această dată am mers către locurile baştinei mele, ca sâmbătă, 5 decembrie, să ajung, împreună cu alţi colegi de la FLUX, la Giurgiuleşti, acolo unde premierul Filat şi afiliaţii săi de presă susţin că generozitatea ucraineană a sacrificat „430 de metri” de teritoriu de dragul moldovenilor.

Texte, pretexte, subtexte şi contexte… false

Primul fals pe care l-am constatat a mia oară este că textul Acordului (Tratatul de frontieră) de care ne vorbeşte premierul şi afiliaţii săi nu cuprinde nici cea mai mică aluzie, necum vreo prevedere explicită, despre vreun schimb teritorial cu Republica Moldova. În plus, nu există nici o prevedere despre Giurgiuleşti. Şi nici despre vreo „cedare” sau „ofertă”, cum spune (de ce oare?!) premierul şi susţinătorii lui. Cine se îndoieşte măcar cât un bob de muştar, să recitească Tratatul, Protocolul lui adiţional şi toate acordurile bilaterale moldo-ucrainene. Primul care ar trebui să facă acest exerciţiu util de lectură este premierul în exerciţiu. Dacă va avea întrebări, acesta li le poate adresa foştilor premieri Ciubuc, Sturza, Braghiş, care i-au fost colegi de executiv şi nu sunt deloc străini de textele respective, dar şi fostului premier Tarlev care în momentul ratificării Tratatului de către comunişti îl avea drept coleg de executiv, la externe, pe actualul vicepremier Iurie Leancă. Dar cel mai bine ar fi să-l întrebe pe fostul preşedinte Lucinschi, care şi-a pus, zâmbind, la Kiev, semnătura pe Tratat şi pe Protocolul adiţional, cu aceeaşi seninătate cu care este astăzi alături de Guvern, cu tot cu „Steaua României” pe pieptul lui de mare patriot, unde i-a pus-o un alt cosemnatar de tratate cu Leonid Kucima, ex-preşedintele Emil Constantinescu, basarabean de-al nostru.

O minciună moldo-ucraineană de 430 de metri

Al doilea fals este că, Republica Moldova, cu Acord sau fără, ar fi „primit acel teritoriu în zona Giurgiuleşti, care ne-a permis să avem ieşire prin Dunăre la Mare”. M-am uitat pe hărţile vechi, m-am uitat pe hărţile noi, le-am confruntat în teren, am discutat pe marginea lor cu localnicii, mai tineri şi mai bătrâni, am vorbit cu factorii administrativi din zonă şi nu am descoperit nicăieri cei „430 de metri”, „acel teritoriu în zona Giurgiuleşti”. Iar dacă nimeni nu a asistat vreodată la momentul astral de „oferire” şi de „cedare” de către Kiev Republicii Moldova a „430 de metri”, dacă nici un document (măcar o chitanţă banală) nu confirmă aceste culmi ale dărniciei teritoriale ucrainene, dacă cei „430 de metri” nu există în realitate, ei trebuie să existe totuşi undeva, de vreme ce chiar premierul ţării vorbeşte la modul serios despre ei. Şi atunci m-am gândit (ce crimă!) că aceşti 430 de metri există probabil în capul „gânditorilor suficienţi”. Iar în capul acestor gânditori voinici au ajuns din preaplinul gândirii geopolitice ucrainene. Dar, ca să vezi! ce să facem dacă Dumnezeu şi istoria ne-au învecinat cu un stat atât de generos teritorialiceşte cu noi, încât rupe sărăcuţul bucăţică vie din el numai să le hrănească moldovănaşilor ăştia românoformi sălbatica lor poftă de Dunăre?! Iar când Kievul împlinitor de angajamente le potoleşte aceste pofte teritoriale, ei, subversivii, se gândesc (hm, gândesc?!) doar la a-i face zile fripte iubitului guvern!

1200 de metri minus – un adevăr şi o nedreptate cât malul Dunării la Mândreşti

Al treilea fals se referă la mărimea în sine a „teritoriilor” ucrainene „cedate” sau „oferite” plocon Republicii Moldova: 430 de metri plus! Dacă îi scoţi la tablă pe Vladimir Filat, Nicolae Andronic, Dan Dungaciu şi pe alţi preopinenţi ai noştri, destul de revoltaţi, şi-i rogi să-ţi povestească ceva despre geografia şi istoria comunei Giurgiuleşti, mă cam îndoiesc că vor da un răspuns care să strălucească prin excelenţă. Nu cred că ştiu ce suprafaţă a avut comuna în 1939, în 1940, în 1945, în 1970, în 1991, în 2001 sau în momentul în care îşi lansau aceştia scuzele pentru guvernanţii chişinăuieni şi acuzele împotriva noastră. Nu cred că ar şti care parte a moşiei comunei Giurgiuleşti se numeşte Vadul Boului, bunăoară, şi ce întindere are. Nu cred că le spune ceva numele de Mândreşti. Pentru dânşii acestea sunt detalii nesemnificative. Ceea ce contează pentru ei este doar gesticulaţia verbală, stigmatizarea noastră şi înfierarea ca politicieni egoişti şi duşmani ai guvernului moldovean şi, evident, ai generosului guvern ucrainean.

În ultima lună de zile am repetat nume ca Nişaliu (insulă basarabeană de 107,7 ha cedată Ucrainei), Abdiv şi Baibol, teritorii ale Republicii Moldova (926,32 ha) exclavate spre Limanul Nistrului (Marea Neagră). Colecţia noastră de toponime trebuie completată cu numele Mândreşti, un loc de la Dunăre. Mândreştii sunt acea parte a moşiei satului Giurgiuleşti şi a teritoriului naţional al Republicii Moldova rămasă astăzi dincolo de frontiera moldo-ucraineană din regiunea localităţilor Giurgiuleşti şi Reni, adică de la Dunăre. Orice giurgiuleştean şi orice renaş (aşa se numesc locuitorii Renilor) îţi poate confirma că până în 1991 limita dintre Reni şi Giurgiuleşti (ca să schimbăm perspectiva), dar şi dintre cele două „republici unionale surori”, se situa pe linia în care Râpa de la Mândreşti (ce toponimie ucraineană neaoşă şi veche!) îşi făcuse loc, parcă într-un gest protector, avansând spre Dunăre. Mândreşti este numele mai vechi al unui cătun de giurgiuleşteni retraşi în vatra satului după experienţa nefastă a mai multor inundaţii din cauza revărsărilor repetate ale marelui fluviu. Anume la capătul Râpii de la Mândreşti, acolo pe unde trece tronsonul de cale ferată şi pe unde coteşte un vechi drum militar, autorităţile sovietice de ocupaţie instalaseră panouri şi indicatoare care anunţau cu fală că acolo se termină RSS Ucraineană şi are voie să înceapă RSS Moldovenească. Până în 1991 giurgiuleştenii aveau la Mândreşti, în interiorul unui segment cu lungimea de peste 1200 de metri, plaja satului pe malul Dunării, loc din care se vede bine insula Cotul Pisicii, rămasă, slavă Domnului! României.

Dumitru Niculiseanu, cel care a fost primar al comunei Giurgiuleşti timp de aproape două decenii, între anii 1979 şi 1995, şi care i-a primit în sat, cu ani în urmă, pe premierii Valeriu Muravschi şi Pavel Lazarenko, ne confirmă toate aceste lucruri. Când îl întrebăm de cei „430 de metri” „cedaţi” de Kiev, despre care ne-a vorbit premierul Filat, în contrapondere pentru cele 18 hectare de teritoriu de la Palanca, Dumitru Niculiseanu se schimbă la faţă şi spune fără rest: „Ba ei ne-au luat şi încă nu 430 de metri, ci 1200 de metri la Dunăre, care au fost dintotdeauna ai Giurgiuleştiului!” Apoi continuă mai aşezat: „Când au fost aici Muravschi cu Lazarenko i-am spus ucraineanului că nu numai Mândreştii, dar şi tot sudul Basarabiei au fost teritoriile noastre din moşi strămoşi, aşa că să o lase mai moale cu vorbe din astea că ei ne-ar fi cedat ceva. Eu sunt fost grănicer şi ştiu că lucrurile astea sunt serioase, nu te joci cu ele. Dacă să zicem că şi transmiţi cuiva un teritoriu, o faci cu Tratat, cu document, cu Act de predare-primire, altfel e doar vorbă în vânt şi amăgeală. Ucrainenii nu ne-au dat nimic. Nu am primit nimic de la ei şi o spun ca fost primar şi locuitor al comunei, nu din auzite, dar din cunoaşterea lucrurilor. Noi suntem păgubiţi şi încă trebuie să mai şi mulţumim pentru asta! Ceea ce spune Filat nu-i deloc adevărat. Iar problema de la Palanca nu are nici o legătură cu situaţia de la Giurgiuleşti.”

Care compensaţie, Prepelecilor?

Parcă nu era de ajuns că negociatorii încălziţi sub pulpana lui Petru Lucinschi, oricum s-or fi chemând aceştia (Croitor, Revenco, Şova şi alte nume de fanarioţi moderni, a căror listă Guvernul nu doreşte să o facă publică), au consimţit în condiţii de netransparenţă, fără nici un drept, în numele nostru, să facă concesii teritoriale după concesii teritoriale pe durata procesului de negociere a Tratatului de frontieră cu Ucraina şi au dezavantajat Republica Moldova prin acceptarea discontinuităţii sale jurisdicţionale. Iată că acum premierul justifică totul şi scoate din mânecă al patrulea fals: compensaţia. Palanca contra Giurgiuleşti. Nu vom stărui prea mult asupra acestui fals. Nici o literă din nici un acord sau tratat cu Kievul nu vorbeşte de aşa ceva. Este invenţie sută la sută marca Lucinschi-Voronin-Filat. Nu ne-am mira ca mâine să vedem şi teritorii din nord cedate Ucrainei şi tot „la schimb”, în regim de barter geopolitic dictat de la Kiev după formula cunoscută: voi nouă teritorii, noi vouă nimic. Orice suflet onest din ţara asta va recunoaşte că târgul acesta (Nicolae Andronic ar trebui să ştie mai bine dacă a fost cu bani sau fără bani!) este ca şi cel din povestea lui Creangă „Dănilă Prepeleac”, în care un car cu boi a fost schimbat pe unul fără boi, dar care merge singur la vale, carul fără boi a fost schimbat pe o capră, capra pe o gâscă şi gâsca pe o pungă goală. Îmi imaginez ce se amuză câte unii pe la Kiev sau pe la Odesa când ascultă asemenea poveşti cu ditamai „schimbul” teritorial avantajos ieşite din gura premierului nostru şi repetate, pentru adormirea publicului mioritic, şi de Nicolae Andronic, şi de Dan Dungaciu, şi de presa noastră guvernofilă.

Eminescu să ne judece

Situaţii similare am mai avut în istorie. O singură dată a căzut un cap, cel al lui Ghica Vodă, în 1775, când a protestat împotriva cedării de către turci, în favoarea austriecilor, a Bucovinei. În 1812 nu a mai căzut capul nimănui. Deja nu mai era la modă ca domnitorii să rişte cu capul de dragul a te miri ce jumătate de Moldovă, care oricum încăpea sub „jurisdicţia” fraţilor ortodocşi! În 1878 armata română luptase pentru Dobrogea, care şi aşa era a noastră, dar „schimbul” teritorial cu judeţele Ismail, Cahul şi Bolgrad, a avut loc, cu „aprobarea Camerelor reunite şi a Majestăţii Sale”, de parcă Rusia ne-ar fi „cedat” pământurile lor. În 1940, de! nimeni nu a cedat nimic, nu a existat nici un „Consiliu de coroană”, notele ultimative sovietice au fost respinse, nimeni nu poartă nici o vină, nimeni nu avea obligaţii şi angajamente, aşa că nu abordăm subiectul ca să nu fim arătaţi cu degetul ca nepatrioţi, dragă Doamne. În 1991 şi după, cunoaştem povestea.

Cu riscul de a fi din noi scuipaţi în obraz şi de a fi acuzaţi de egoisme a căror logică s-ar sprijini pe raţiuni ale luptei pentru putere, – când problema e una geopolitică prin definiţie, – cu riscul de a părea demodaţi, vom renunţa să formulăm concluziile noastre şi vă lăsăm în compania cuvintelor lui Eminescu, atât de potrivite situaţiei noastre nenorocite (chiar dacă peniţa lui le-a aşternut pe hârtie acum un secol şi ceva), când gramatica de moment a geopoliticii ne obligă să citim Ucraina în loc de Rusia şi Republica Moldova în loc de România. Sper să nu se supere nimeni pentru lungimea pasajelor selectate de noi din opera publicistică a geniului tutelar al spiritului şi literelor române.

„Deci Basarabia s-a dus de unde nu se va mai întoarce, în sânul negrei străinătăţi. În zadar moldoveanul va mai privi în zile senine din vârful Ceahlăului în zarea depărtată Ismailul, Cahulul, Bolgradul şi ţărmul Mării Negre, în zadar va vedea departe, ca margine a orizontului său, Cetatea Albă şi Chilia; ceea ce va vedea din punctul său din care Alexandru Voievod cel Bun va fi rotit ochii pentru a-şi măsura ţara cu agerimea lor, ceea ce va vedea va fi pământ înstrăinat, în zadar îşi va aduce aminte…”

„Basarabia întreagă a fost a noastră, pe când Rusia nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea.”

„Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român.”

„Cât despre graniţele naturale ale Rusiei, să ne deie voie confraţii noştri să le-o spunem că cu teoria graniţelor naturale departe mergem. Graniţe naturale îi trebuiesc unui stat slab ca România, ce are nevoie de ajutorul configuraţiunii teritoriale spre a se apăra. Dar ce graniţe naturale îi trebuiesc puternicei Rusii contra periculoasei şi ameninţătoarei Românii? Iar graniţele naturale ale sistemului de stepe de peste Nistru sunt Carpaţii şi Dunărea, adică România întreagă. Dacă Rusia voieşte într-adevăr să realizeze teoria graniţelor naturale, atuncea ar trebui să anexeze toată România, dacă cerinţa de graniţe naturale ar fi… un drept. Noi ştim că sub pretextul de-a avea graniţi naturale s-ar putea cuceri un univers întreg..”

„Lumea nu-i făcută la 1812 şi Basarabia a fost a noastră din veacul al patrusprezecelea, ba poartă chiar numele celei mai vechi dinastii româneşti, a dinastiei Basarabilor, care luase partea de loc de la tătari într-o vreme în care nu prea era vorba de împărăţia rusească…”

„Se stabileşte principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială, ceea ce presupune că suntem în drept de a o ceda sau de a n-o ceda. Ne hotărâm de a n-o ceda şi Rusia a ocupat-o astăzi pe deplin.”

„Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vro plată pentru o palmă măcar din pământul patriei. Aceste sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vând, nici se cumpără, nici se schimbă.”

„Uzurpat-am noi Basarabia?

Sunt graniţele atât de nesigure între noi şi Rusia încât să aibă nevoie de aşa o răşluitoare schimbare sau rectificare? Tocmai contrariul e adevărat. N-am uzurpat Basarabia şi graniţele ei sunt foarte sigure.”

„În zadar am spus că asupra unei întrebări atât de grele ţara trebuia consultată din nou, căci aceştia venişi la putere prin influenţa Rusiei, primiseră cu buchete de flori pe aceia pe cari pururi i-am numit inamicii naturali ai poporului românesc. Nu. Aleşii comitetelor de salut public se cred în drept a hotărî din nou în senz contrar cestiuni pe cari, de ochii lumii şi de zgomotul nostru, au fost siliţi de-a le rezolva în mod negativ.

Acuma însă, când cred că opinia publică e-ndestul de ameţită prin frazele şi minciunile lor, acum când tratatul de la Berlin poporul românesc e legat şi de mâini şi de picioare, ei cred de cuviinţă a-i pune şi căluş în gură, pentru ca fără protest să se consume o vânzare de ţară convenită de mult.

Când s-a luat Bucovina nu s-a găsit un singur român, de la Domn pân-la plugar, de la mitropolit pân-la popa cu opinci care să consimtă a o da, încât guvernul austriac s-a văzut silit să dispenseze pe români de jurământul de fidelitate către împăratul.

Când în 1812 ruşii au luat Basarabia nu s-a găsit un singur român carele să fi căzut sub ispitele Rusiei. Un fanariot a vândut-o, trădând Poarta şi Moldova totodată.

Un fanariot, C.A. Rosetti, o dă şi astăzi muscalilor sub o ploaie de decoraţii ruseşti, dar n-o dă singur. Azi puii de fanarioţi şi tot ce uliţa a avut mai corupt şi mai înrăutăţit se unesc spre a consfinţi în mod îndoit vânzarea pământului patriei.

Da, în mod îndoit. O dată prin învoire, apoi prin luare în mod silnic a Dobrogei, fără a ţinea seama de dorinţele populaţiei, făcându-se ţara noastră nevinovată complicea Rusiei, justificând răpirea prin răpire, dând drept Rusiei de-a ne trata şi pe viitor aşa cum ne tratează astăzi.

Ce-i pasă fanariotului al cărui tată nu ştia o vorbă românească, ce-i pasă lui că se vinde un pământ pe care el, cosmopolitul, cetăţeanul universului, antichrist, s-au născut din întâmplare numai?”

„Ce le pasă lor că se ia o bucată din Ţara Românească? Patria lor, universul, rămâne intact. Ce le pasă că se robeşte o parte a poporului românesc? Poporul lor, omenirea, rămâne intactă. Ce-i pasă fanariotului, ce nu este nici grec, nici român, nici francez, nici neamţ, că se rupe patria noastră în bucăţi, poporul nostru în fâşii? A găsi destui de o seamă şi de o origine cu dânsul cari pentru diurna de doi galbeni pe zi, vor fi salahorii votanţi ai monstruozităţilor sale.”

„Trist este pentru acea naţiune când, netrăgând nici un folos din nebuneştile ei jertfe, nu poate barem să-şi mănţie neatinsă întregimea pământului strămoşesc şi, deşi biruitoare, este silită a ceda trei ţinuturi unui puternic şi neîndurat aliat şi trebuie umilită să se supuie poruncei dinafară întru reorganizarea ei dinăuntru. Trist este când o aşa naţiune, după atâtea nefericiri de care în nici un chip nu este răspunzătoare nu ştie a cere socoteală sumară guvernului smintit ce a împins-o în aşa ticăloşenie. Trist. Însă e şi mai trist, e ruşinos ca atunci când i se cere a se rosti în privinţa stării ce i s-a creat, atunci când e chemată a-şi spune şi ea părerea asupra osândei nedrepte dar nerevocabile ce i s-a dat, să fie reprezentată, să se rostească prin graiul unei haite netrebnice de oameni fără nume sau cu nume furat, fără merite, fără nici o garanţie de legătură cu pământul gării, fără nici un pic de demnitate omenească. O adunătură de pe poduri, oameni fără altă meserie decât deputăţia, samsarii moşiilor statului, pamfletari fără să ştie alfabetul cum se cade, plagiatori neruşinaţi, oameni cu nume şi cu titluri de contrabandă, profesori fără pic de ştiinţă, patrioţi-calpuzani, toată lepădătura socială, cu atât mai primejdioasă cu cât a ştiut mai bine para dispoziţiile din condica penală, e chemată azi a se rosti asupra competenţei sale proprii în materie de revizuire a legii temeinice, asupra cedării a trei ţinuturi…”

„O naţiune întreagă aşteaptă consternată, şi în Cameră un smintit paralitic se ridică şi aiureşte trei ceasuri, citind pasaje bombaste din producţiile sale proprii. Un caraghios strigă că el nu vrea să dea Basarabia cu nici un preţ, odată cu capul, şi că e de părere să ne opunem cu armele orcuri va voi să ne-o ia, adică Europei întregi iar un şarlatan, un escroc literar (ale cărui escrocherii le vom publica amănunţit în curând), un om care a furat numele venerabil al unei familii istorice româneşti fără moştenitori, un d. Pseudo-Ureche se scoală şi insultă cu tirade şarlataneşti situaţia de solemnă durere în care se găseşte ţara. El, d. Pseudo-Ureche, pe care guvernul radical şi naivitatea câtorva alegători l-au ales a fi deputat tocmai din Basarabia, când se discută asupra competinţei Camerelor actuale în privinţa celor trei ţinuturi basarabene, el se scoală şi, fără ruşine, cum e din firea lui, se proclamă competent a vota pentru acea retrocedare. Întocmai ca meşterii de discursuri funebre, cari caută a se străluci şi folosi ei înşişi pe cadavrul de-abia coborât în groapă, haita netrebnică ce compune majoritatea radicalilor din Dealul Mitropoliei, cu Misail şi Pseudo-Ureche în frunte, caută, în discursuri stupide sau şarlataneşti, să se apoteozeze pe sine plângând Basarabia, pentru a cărei retrocedare însă la urma urmelor se proclamă competenţi.

În adevăr, orice român cu inima dreaptă şi cu mintea sănătoasă trebuie să fie cuprins de un adânc sentiment de durere văzând scârboasa comedie ce se joacă în Dealul Mitropoliei.”

Atât pentru astăzi. Vom reveni la subiect.

Vlad CUBREACOV, FLUX

Publicitate