Leul comun sau despre o posibilă uniune monetară moldo-română

Vlad Cubreacov

Ateptând cu mult interes şi speranţă vizita preşedintelui Băsescu dincoace de Prut, un vechi prieten m-a întrebat săptămâna trecută ce cred despre posibilitatea ca Republica Moldova să adopte leul românesc ca monedă naţională, semnând cu Bucureştiul un aranjament bilateral, o Convenţie de uniune monetară. Aş fi considerat întrebarea ca fiind una banală dacă nu ar fi fost formulată cu acel soi de candoare şi maximalism tipic basarabean care, la limita dintre frustrările istorice şi speranţa într-o minune, împinge abordările dincolo de realism, hrănindu-le cu dulci iluzii. Vechiul meu prieten (între altele fie spus, de mare bună credinţă) m-a asigurat că această chestiune ar figura pe agenda discuţiilor dintre preşedintele interimar Ghimpu şi omologul său de la Bucureşti, fapt de care mi-am permis să mă îndoiesc, cu toate că subiectul în sine mi s-a părut demn de reţinut. Pe cât erau cele susţinute de prietenul meu urmarea unei bune informări sau rodul imaginaţiei şi al visării sale romantice, mi-a venit greu să spun în momentul receptării întrebării.Pus în faţa acestei întrebări (frumoasă provocare, reproş discret adresat mai-marilor zilei sau invitaţie la reflecţie sau la pragmatism?), am încercat totuşi să mă documentez asupra subiectului şi să discut pe marginea lui cu cât mai multă lume. Primul lucru la îndemână a fost să plasez întrebarea pe una din reţelele de socializare. Mă interesa ce crede omul de rând despre ipotetica (deocamdată) perspectivă a adoptării leului românesc ca monedă comună a celor două state ale noastre. Reacţiile, de la cele mai entuziaste la cele pline de scepticism şi ostilitate, nu au întârziat să apară. Unele mi s-au părut suficient de interesante, încât le voi reda, în linii mari, în cele ce urmează.

Dar, înainte de aceasta, să vedem ce înseamnă o uniune monetară şi ce precedente există în acest sens. În general, prin „uniune monetară” se are în vedere orice înţelegere dintre două sau mai multe ţări, prin care se permite circulaţia liberă a valutelor lor naţionale pe teritoriul oricăreia dintre ele, sau prin care se prevede emiterea unei monede comune. Există şi alte definiţii. Bunăoară, Dicţionarul de termeni economici defineşte „uniunea monetară” astfel: „Situaţie în care două sau mai multe monede naţionale sunt înlocuite cu o singură monedă care poate fi una din monedele existente sau una nouă. În procesul de unificare a Germaniei, în anul 1990, marca vest-germană a înlocuit-o pe cea din răsărit. Convenţia monetară bazată pe raportul Delors are în vedere o monedă comună nouă, euro. Participanţii la o uniune monetară pierd unele instrumente de politică economică, precum politica monetară şi politica cursului valutar. În schimb, se reduce gradul de incertitudine privind relaţiile de comerţ şi financiare cu ceilalţi participanţi la uniune, deoarece variaţiile cursului de schimb nu mai ridică probleme.”

Ţările din zona Euro (16 din 27 de state membre ale UE) ne oferă cel mai apropiat exemplu de uniune monetară. Vom arăta aici că există şi alte state, în afara ţărilor membre UE, care, fie cu acordul acesteia din urmă, fie fără acordul ei, au adoptat moneda europeană ca monedă a lor naţională. Ba mai mult, unele dintre acestea fuseseră în relaţii practice de uniune monetară cu unele state membre ale UE încă înainte de lansarea monedei comunitare. Să dăm câteva exemple. Euro este folosit de către Monaco, San Marino şi Vatican (toate având acordul oficial al Comisiei Europene), pe când Andora, Kosovo şi Muntenegru folosesc moneda europeană fără acordul expres sau cu acordul tacit al Uniunii Europene. Până la introducerea monedei euro în circulaţie Andora se afla concomitent în uniune monetară cu Franţa şi Spania, atât francul francez cât şi peseta spaniolă circulând în această ţară. Principatul Monaco s-a aflat în uniune monetară cu Franţa, iar San Marino şi Vaticanul – cu Italia.

Muntenegrul şi Kosovo reprezintă două cazuri atipice, dar tocmai de aceea interesante. Aceste două formaţiuni statale au adoptat moneda Euro în mod unilateral, la 1 ianuarie 2002, împreună cu statele membre UE. Până atunci Muntenegrul şi Kosovo, entităţi în cadrul Uniunii statale Serbia-Muntenegru‚ foloseau marca germană drept proprie monedă naţională, fără a avea încheiate convenţii de uniune monetară cu Germania.

Există şi alte proiecte notabile de uniune monetară. Şase state arabe din zona Golfului Persic (Arabia Saudită, Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Oman, Kuweit şi Qatar) au convenit oficial, acum doi ani, asupra creării unei asemenea uniuni. Un consiliu monetar a fost deja constituit, iar o Bancă Centrală a Golfului va apărea în cel mult un an de zile de acum încolo, adică până la sfârşitul anului 2010. Specialiştii sunt de părere că această iniţiativă va modifica esenţial geografia economică şi raporturile de putere economică în zona Golfului Persic, iar pe viitor şi în întreaga Lume Arabă, care cuprinde 22 de state.

O mulţime de alte scenarii monetare sunt în curs de elaborare în diverse ţări şi regiuni ale lumii. De exemplu, se vorbeşte tot mai mult de o monedă comună asiatică. Japonia a şi propus crearea unui Fond Monetar Asiatic, iar China se pare să agreeze ideea. O denumire convenţională pentru viitoarea unitate monetară asiatică a şi fost pusă în circulaţie: AMU (Asian Monetary Unit).

Rusia şi Bielorusia au avut în ultimii 15 ani o lungă negociere, adevărat, eşuată, privind implementarea unui sistem monetar comun. Mai nou, Rusia, Bielorusia, Armenia şi Kazahstanul au convenit să folosească rubla rusească drept monedă de referinţă în schimburile comerciale reciproce.

Este potrivit să amintim că Republica Moldova însăşi, deşi îşi proclamase independenţa de stat la 27 august 1991, şi-a menţinut economia în zona rublei ruseşti, păstrând, spre deosebire de statele baltice, o uniune monetară cu Moscova. Abia la 15 decembrie 1992 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat legea cu privire la bani nr. 1232-XII, creând astfel cadrul juridic pentru instituirea unui sistem monetar naţional. Introducerea efectivă a leului moldovenesc avea să se producă peste încă aproximativ un an, la 29 noiembrie 1993.

Vorbeam mai sus de reacţiile diverse pe care le-a provocat întrebarea prietenului meu. Este mai bine să vedem ce spune omul de rând. Să le dăm cuvântul interlocutorilor noştri, adepţi sau adversari ai ideii. Dan Nicu din Chişinău a salutat ideea, arătând că o iniţiativă similară a fost lansată la noi în anii 1991-1992 de profesorul basarabean Sergiu Chircă, membru onorific al Academiei Române, dar şi că subiectul merită o discuţie publică. Vom aminti în context că fostul prim-ministru Mircea Druc s-a numărat, de asemenea, printre promotorii constanţi ai ideii. Alexandru Belgrădean din Serbia a opinat că o eventuală uniune monetară moldo-română ar fi un pas hotărâtor înainte spre aprofundarea procesului de integrare a celor două state. O persoană, care semnează Twiter Moldovan, a formulat un punct de vedere mai puţin obişnuit: „Ce ar soluţiona aceasta? Banul, organizarea, forma statală decurge dintr-o idee generală. Moldova nu o are. Iar chestiile acestea nu vor salva neamul românesc de consumism şi de cosmopolitismul occidental, mai ales ca virusul URSS-ului încă zace în creierul românului care a modificat puternic conştiinţa sa. Ceea ce trebuie să renaştem pe ambele maluri ale Prutului este tradiţia şi credinţa, apoi şi banii. Orice stat dacă nu asigură condiţii pentru ca omul să-şi mântuiască sufletul prin credinţă, degeaba pierdem vremea cu zidire de sisteme şi state care se vor prăbuşi cu siguranţă sub propria greutate, sărăcit de orice idee despre sacru! Spaţiul românesc trebuie privit în perspectivă de cel puţin câteva sute de ani ca să vedem ce politică trebuie adoptată azi, dacă ne bazăm pe gândirea protestantă de a ne limita la efecte imediate fără a calcula efectele sociale, politice, culturale, religioase în timp, vom proceda ca nişte copii care nu au pe lume nimic mai scump decât propria jucărie… Depinde pe ce punem accentul: pe confortul de moment sau pe dezvoltarea durabilă, pe ban sau pe persoană.” Într-un contrast vizibil, Radu Răduţ din Bucureşti a opinat următoarele: „Tema monetară cred că este de actualitate şi reală, oricum semnalele par a fi tot mai clare că zilele pseudo-statului “independent” R. Moldova sunt foarte numărate. Tranziţia de la “independenţă” la revenirea în graniţele normale a durat destul de mult din motive mai mult sau mai puţin concludente. Toate chestiunile de genul „dezvoltarea RM”, reforme sunt apă de ploaie într-o regiune care nu va putea sta niciodată pe propriile picioare, asta şi dacă privim din punct de vedere identitar. Şi apoi interesele nu sunt de aşa natură ca RM să ajungă un stat real (cum e Austria, de exemplu… exemplu un pic forţat)”. Vlad Batrîncea din Chişinău, o persoană tânără cu vederi de stânga, care declară emfatic „sunt moldovenist şi punctum!” a considerat că „nu merită să renunţăm la valuta noastră naţională. În loc să sustragem atenţia societăţii şi a Guvernului, orientând-o spre chestiuni minore, ca problema limbii vorbite, a cinematografului “Patria”, a tancurilor, redenumirii străzilor şi raioanelor etc., trebuie să muncim, să dezvoltăm economia Republicii Moldova, să ridicăm nivelul de trai până la cel european”. Ziaristul Ion Bădoi de dincolo de Prut a opinat pe marginea subiectului că în acest moment „România încearcă să adopte Euro ca monedă naţională. Speram ca acest lucru să se producă în 2-3 ani. Acelaşi ţel să şi-l propună şi Moldova! O uniune monetară interstatală, cât şi capacitatea clasei politice sunt posibile. Altceva este mai important: capacitatea celor două ţări de a trece la euro!” Radu Burdujan din Chişinău s-a exprimat împotriva ideii susţinând „Noi adoptăm leul românesc. România adoptă peste doi-trei ani Euro şi noi cu ce rămânem? Cu valuta ţării care a renunţat la ea? Nu cred că UE ar accepta ca într-o ţară care nu face parte din UE să aibă euro ca valută naţională.” Un alt preopinent, Alex Bocşa din Chişinău, „revoluţionar” de la 7 aprilie 2009, completează tabăra adversarilor ideii şi spune: „Părerea mea este că o valută unică între Basarabia şi România nu e o idee buna atât timp cât România ţine ca în următorii ani să renunţe la leul lor şi să treacă la Euro… După unire poate… deşi e de domeniul fantasticului…” Bineînţeles că aceste opinii la temă nu pot ţine locul unei dezbateri profunde şi competente cu participarea specialiştilor din domeniul financiar şi juridic, a politicienilor şi factorilor decidenţi de la Bucureşti şi Chişinău.

Şi totuşi… Au nevoie România şi Republica Moldova de o monedă comună? Răspunsul nostru este clar: Da! Singura alternativă la integrarea noastră monetară este doar situaţia actuală şi aceasta, în condiţiile crizei economice globale, nu ne promite nici o perspectivă îmbucurătoare. În această situaţie proximitatea geografică, identitatea etno-lingvistică, istorică şi culturală, considerentele politice, dar mai ales angajamentul politic serios şi responsabil pot deveni argumente demne de luat în seamă. O eventuală uniune monetară moldo-română, Zona Leului, ca să-i atribuim un nume convenţional, ar fi de natură să faciliteze comerţul în interiorul spaţiului economic unic şi în afara lui, asigurând sincronizarea proceselor economice din cele două state ale noastre, creând un grad sporit de solidaritate economică între ele. Ideea uniunii monetare moldo-române ar putea fi întrupată într-un proiect comun. Ne-am convins până acum că, dincolo de abordările sentimentale şi de multe ori paseiste (nu neapărat condamnabile, dar în mod evident contraproductive), România şi Republica Moldova au dus şi duc încă lipsă de proiecte comune concrete. Chiar dacă raporturile comerciale moldo-române au cunoscut cea mai mare dinamică în ultimii cinci ani, Bucureştiul ajungând primul partener al Chişinăului la importuri şi al doilea partener la exporturi, această tendinţă nu este susţinută deocamdată de un proiect fundamental cum ar fi cel al unui aranjament monetar comun.

Rămân de părere că preşedintele Ghimpu şi omologul său de la Bucureşti nu vor discuta pe marginea subiectului, oricât l-aş dezamăgi pe vechiul meu prieten care m-a determinat să aştern pe hârtie aceste rânduri. Aşa sau altminteri, subiectul rămâne deschis. Oricine este binevenit să se pronunţe.

Vlad CUBREACOV, FLUX

Publicitate