Ce le vom lăsa urmaşilor?

În urma rapturilor teritoriale şi a nelegiuirilor comise de URSS asupra vecinilor săi în anul 1940, aceasta s-a ales cu largi teritorii care până atunci nu făcuseră parte din imperiu. Aceste teritorii trebuiau administrate şi organizate după legislaţia internă a URSS.

Această scurtă (în raport istoric) perioadă de ocupaţie se încadrează perfect, din păcate, în contextul istoriei noastre naţionale. Şi a condiţionat evoluţia acestui meleag şi a poporului român de pretutindeni, mai departe.

Frontiere „interne” şi „externe”

Conform „politicii naţionale leniniste”, fiecare republică sovietică socialistă se bucura de dreptul la „autodeterminare”, având frontiere „externe” – ca dovadă că e liberă să se desprindă de URSS în orice moment. Se ştie prea bine însă, că acest lucru era declarat doar pe hârtie, orice încercare fiind, din capul locului, sortită eşecului. Decenii în şir graniţele imperiului sovietic erau păzite vigilent zi şi noapte, transformate într-o adevărată „cortină de fier”.

Hotarelor „interne” din cadrul URSS li se acorda o atenţie pur simbolică: mai des când se făcea schimb de delegaţii şi venea momentul să-ţi întâlneşti megieşii la hotar, cu tradiţionalele pâine şi sare, sau când preşedinţii a două colhozuri învecinate îşi verificau lanurile înainte de semănat. Un kilometru-doi într-o direcţie sau alta nu prea conta, toţi făceam parte dintr-un „stat comun”, cu perspectiva „contopirii armonioase” a tuturor culturilor naţionale şi formării unui nou popor – sovietic şi rusofon. Deci, graniţele dintre „republicile-surori” urmau să dispară cu timpul, la fel ca şi sentimentul identităţii naţionale al viitorului „homo sovieticus”.

Prăbuşirea „colosului cu picioare de lut” şi (re)apariţia pe mapamond a unui şir de state noi, a scos în prim-plan problema frontierelor dintre ele. Fostele hotare sovietice „interne”, în calitate de însemne de bază ale unui stat, au căpătat peste noapte o importanţă primordială. După dezmembrarea vertiginoasă a URSS, avea să conteze fiecare metru de teritoriu, vecinii argumentându-şi reciproc, cu hărţi şi documente în faţă, că anume aici şi nu acolo trebuie instalat stâlpul de frontieră.

Uneori, din păcate, se recurgea şi la ultimul „argument” – zăngănitul armelor…

Republica Moldova şi graniţele ei post-sovietice

Şi Republica Moldova, după vreo 10 ani de tratative îndelungate, şi-a încheiat procesul anevoios de demarcare a actualei frontiere de stat cu ţara-vecină Ucraina (cu România, problema a fost soluţionată fulgerător, frontiera fiind suprapusă, în mod automat, pe fosta graniţă „externă” a fostei URSS). Proces, cam dosit de opinia publică, fără ca mass-media autohtonă să insiste prea tare asupra oglindirii lui multilaterale şi minuţioase.

Acum rar cine poate să numească, bunăoară, componenţa nominală a grupului de lucru din partea Republicii Moldova sau să-şi amintească (cu excepţia cazului satului Palanca) câte ceva din activitatea comisiei guvernamentale abilitate. Dar, după încheierea tratativelor sus-numite şi cunoaşterea rezultatelor finale, îţi stăruie gândul: oare nu cumva „deficitul” de informaţie la tema respectivă urmărea scopul de a atenua, cumva, poziţia cam timidă şi nehotărâtă a părţii moldoveneşti?

În timp ce ucrainenii, potrivit unor surse veridice, dominau pe tot parcursul activităţilor de delimitare a graniţelor, fiind la orice pas controlaţi de conducerea de vârf de la Kiev, dar şi de întreaga populaţie locală – prin intermediul organelor de informare în masă. În consecinţă, ei au obţinut ceea ce şi-au dorit, adică o delimitare favorabilă a hotarelor cu Republica Moldova. Ba chiar, în plus, alipindu-şi şi vreo 7 km de traseu strategic, la care râvneau de mult timp.

S-au mai domolit spiritele legate de acest fapt şi Chişinăul i-a dat asigurări poporului că nu s-a comis nici o cedare. Şi doar ţăranii satului moldovenesc Palanca au fost lăsaţi singuri cu noile lor probleme. Cei din partea locului se conving zilnic, pe propria piele, că s-a produs cel mai adevărat act de cedare. Ei se umilesc zilnic în faţa vameşilor şi a grănicerilor străini – de fiecare dată când pleacă „peste drum” la muncă în câmp sau când îşi aduc roada de pe lanuri.

După Ştefan cel Mare încoace tot cedăm pământuri…

Chiar şi o scurtă privire în Istorie ne demonstrează tristul adevăr că pe tot parcursul veacurilor, după Ştefan cel Mare încoace, n-am fost în stare să păstrăm neatinsă moşia lăsată de străbuni, tot cedându-le străinilor pământul ţării, palmă cu palmă. Paradoxal, dar orişice zdruncinare geopolitică produsă în preajma statului moldovenesc, se solda cu inevitabile pierderi de teritorii, în favoarea ţărilor învecinate.

Cele mai recente înstrăinări de teritorii moldoveneşti au avut loc în august, 1940, la transformarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (care a existat din 1924 până în 1940 în componenţa RSS Ucrainene) în republică unională din cadrul URSS – RSS Moldovenească. Prin actuala delimitare a frontierei moldo-ucrainene, de fapt, s-a oficializat tacit, fără nici o contestare din partea Moldovei, monstruosul act de răpire a unor părţi de ţară, produs acum 64 de ani.

Vai de cel cu mintea scurtă

Care puteau fi argumentele de bază ale părţii moldoveneşti până la semnarea actelor cu privire la delimitarea frontierelor cu Ucraina?

De mai bine de 10 ani, din arhivele secrete au fost scoase la lumina zilei un şir de documente autentice care incontestabil demonstrează faptul că, în perioada sovietică, prin uz de fals, Moldovei i-au fost înstrăinate teritorii imense. Încă în 1990, savanţii moldoveni A.Moraru şi I. Iaţenco, presimţind căderea imperiului sovietic şi inevitabila acutizare a problemelor teritoriale, au efectuat o muncă titanică de arhivă publicând, ulterior, documente veritabile ce demască ilegalităţile admise de Kiev şi Moscova, în august 1940, la delimitarea teritoriilor şi instaurarea frontierelor între RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană.

Documentele în cauză nu lasă piatră pe piatră din toate „argumentele ştiinţifice” publicate cândva la comanda Kievului, în scopul îndreptăţirii acţiunilor de acaparare nelegitimă a pământurilor moldoveneşti.

Intenţionat sau întâmplător, dar cert e că, din 1990 încoace, aceste documente au fost date uitării şi, în afară de specialişti, rar cine cunoaşte ceva despre acele evenimente reale, nu inventate, din istoria imediată a Republicii Moldova. Ba, se pare chiar, şi factori de decizie, obligaţi prin funcţiile lor să le cunoască, au făcut abstracţie de ele pe parcursul actualului proces de delimitare a frontierelor – anume atunci, când era momentul potrivit de a opera cu argumente istorice convingătoare.

Cum a fost din nou ciopârţită Republica Moldova

„În jurul problemei teritoriilor … anumite contradicţii (între conducerea autonomiei moldoveneşti şi Kiev – n. n.) existau încă din momentul formării RASSM, în 1924 -, se spune în unul dintre documentele de arhivă. La insistenţa populaţiei băştinaşe, în iulie 1940, după 16 ani de aflare a RASS Moldoveneşti în componenţa Ucrainei, conducerea autonomiei s-a adresat Sovietului Comisarilor Norodnici (SKN) al URSS cu rugămintea „reunirii Basarabiei cu RASS Moldovenească” (Ziarul Pravda, 10 iulie 1940).

SNK a acceptat această propunere şi, conform hotărârii Sovietului Suprem al URSS „Cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti” din 2 august 1940, s-a procedat la „repartiţia populaţiei Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a RASS Moldoveneşti între RSS Ucraineană şi RSS Moldovenească”. Însă, în stilul autoritar bolşevic de atunci, deciziile cruciale în această problemă vitală pentru moldoveni, au fost luate de Moscova şi Kiev, argumentele părţii moldoveneşti fiind trecute pe ultimul plan.

Dar să le luăm pe rând. Doar după o săptămână de la intrarea Armatei Roşii pe teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord (consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov – n.n.), deja la 3-4 iulie 1940, Biroul CC al PC (b) şi Prezidiul Sovietului Suprem ale Ucrainei emit un şir de hotărâri cu privire la formarea pe teritoriul Bucovinei de Nord şi al Basarabiei a organelor puterii locale, a comitetelor judeţene executive şi ale PC(b) din Ucraina.

E greu de înţeles, ce drept juridic avea Ucraina de a-şi forma organele puterii locale în teritoriile care nu se aflau sub jurisdicţia ei. Poate, în atmosfera euforiei legate de alipirea unor noi teritorii, Moscova nu a observat o asemenea depăşire de împuterniciri din partea Kievului? Lucru greu de închipuit. La sigur, „centrul” i-a delegat conducerii Ucrainei aceste împuterniciri. Dar, deocamdată, nu este cunoscut documentul care ar fi legitimat acest act şi, în acest caz, hotărârile menţionate mai sus par a fi ilegale.

Moldovenii vroiau „reunire”

Deoarece „tendinţa arzătoare de reunire a moldovenilor de pe ambele maluri ale Nistrului nu mai putea fi neglijată”, ajungând la „apogeu”, la 10 iulie 1940 şedinţa comună a Biroului Politic al CC al PC (b) unional şi a SNK din URSS (au asistat I. Stalin, V. Molotov, K. Voroşilov, M. Kalinin, Gh. Malenkov, A. Andreev, A. Mikoian, L. Beria, I. Şvernic ş.a.) a susţinut ideea „reunirii populaţiei (!) moldoveneşti a Basarabiei cu populaţia (!) moldovenească a RASSM” (s. n.).

În aceeaşi zi ştirea a fost difuzată de radioul unional pe întreg teritoriul URSS şi preluată de presa de partid Pravda, Izvestia, Sovietskaia Ucraina, Moldova Socialistă ş.a. Mitinguri de susţinere a „politicii naţionale leniniste, promovate de către partid şi Guvernul Sovietic” au fost de urgenţă organizate la Moscova, Kiev, Tiraspol, Bender, Soroca, Orhei, Chişinău, Akerman, Ismail (s. n).

Ziarul „Pravda” din 11 iulie 1940 publică articolul de fond intitulat „Trăiască poporul moldovenesc, liber şi reunit”, în care se scria: „ RSSM Unională va avea o suprafaţă de circa 50 mii kilometri pătraţi (adică 45.638 km pătraţi – suprafaţa Basarabiei şi 8,1 mii – a RASSM), iar populaţia ei va constitui circa 3 mln 700 mii de locuitori. Astfel, viitoarea RSS Moldovenească va deveni un stat cu un teritoriu mult mai vast decât unele state europene: Belgia, Olanda, Elveţia”.

Neintenţionat, prin aceste cifre grăitoare, „Pravda” a presupus desfăşurarea logică şi absolut întemeiată a acestui proces (repetând, de fapt, cele spuse de participanţii la mitinguri) – adică reunirea întregii Basarabii cu întreaga RASSM, ca părţi inalienabile ale aceluiaşi popor.

„Calul troian” ruso-ucrainean

Evenimentele următoare au demonstrat însă că prin formularea „reunirea populaţiei moldoveneşti„ hotărârea Moscovei cu privire la formarea RSS Moldoveneşti conţinea un şiretlic, pe care îndată l-a şi pus în aplicare partea ucraineană. Profitând de faptul că Ucraina a fost obligată să procedeze la „reunirea populaţiei moldoveneşti” şi nu numaidecât la „reunirea teritoriilor moldoveneşti”, Nikita Hruşciov cu ceilalţi conducători de atunci ai RSS Ucrainene au pus la cale un plan de deznaţionalizare a populaţiei băştinaşe, adică de „ucrainizare peste noapte” a moldovenilor.

Presa din Ucraina şi cea sovietică centrală au început să publice un şir de „materiale ştiinţifice”, în care se tratau preconceput, doar de pe anumite poziţii, procesele istorice de formare a componenţei naţionale a populaţiei Basarabiei şi a RASSM. Bunăoară, „Izvestia” din 3 iulie 1940, în articolul de proporţii „Istoria Basarabiei şi a Moldovei”, susţinea că „există probe ce demonstrează că slavii locuiesc aici (adică în Basarabia şi RASSM – n.n.) din cele mai străvechi timpuri. Conform surselor greceşti, pe timpul Împărăţiei Dacilor (v. 2 al erei noastre) triburile slave locuiau nu numai în Basarabia, dar şi pe teritoriul cnezatelor dunărene”.

Până şi titlul denotă cunoştinţele aproximative ale autorului în domeniile istoriei şi ale geografiei (precum scriu unii şi în zilele noastre -”Moldavia i Pridnestrovie”). Însă bate la ochi data apariţiei acestei publicaţii – 3 iulie 1940, adică cu o săptămână până la şedinţa comună a Biroului Politic al CC al PC(b) unional şi a SNK din URSS, unde a fost discutată şi susţinută ideea cu privire la formarea RSSM. Cu alte cuvinte, „calul troian” a fost pregătit din timp, văzându-i-se de la o poştă „urechile” ucrainene…

Moscova acceptă scenariul Kievului

După o mulţime de răsturnări de fapte istorice sub care nu şi-ar fi pus semnătura nici un savant onest, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Ucrainene, M. Greciuha, i-a expediat, pe data de 22 iulie 1940, la Moscova, secretarului CC al PC(b) din URSS, Gh. Malenkov, „Nota informativă cu privire la proiectarea frontierei de stat a RSS Moldoveneşti cu Ucraina”. În ea se afirma precum că: „1. Bucovina de Nord (474.617 locuitori) e populată majoritar de ucraineni sau cum li se mai spune – rusini, şi de huţuli, precum şi de o parte neînsemnată a popoarelor de alte naţionalităţi, care nu au nimic comun cu originea moldovenilor. De aceea, nu trezeşte nici un fel de îndoieli faptul că toată Bucovina de Nord trebuie să fie inclusă în componenţa RSS Ucrainene”.

Deşi în susţinerea acestei afirmaţii nu au fost aduse nici un fel de cifre concrete, ea totuşi a fost luată în consideraţie de Gh. Malenkov, adept fidel al poziţiei Ucrainei. Datele expuse de partea moldovenească au fost ignorate.

Peste 5 săptămâni după aceasta, când Bucovina de Nord a fost deja alipită la Ucraina, noile autorităţi au efectuat un recensământ al populaţiei din regiune. Conform chiar surselor ucrainene („Date oficiale ale Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Ucrainene” din 31 august 1940), 136.184 persoane (28,6% din întreaga populaţie) au insistat că sunt de naţionalitate moldoveni, iar 121.265 (26,48%) – că sunt români. În aşa mod, cei care, potrivit lui M. Greciuha, nu aveau „nimic comun cu originea moldovenilor”, constituiau în realitate cifra de 55,8% (!) din întreaga populaţie a Bucovinei de Nord.

Într-un mod similar, ocolind datele oficiale, a fost argumentată de M. Greciuha şi necesitatea alipirii judeţului Hotin. Conform aceleiaşi Note informative, acolo locuiau „…în marea majoritate ucraineni (adică rusini şi chiar huţuli), cu excepţia unui număr neînsemnat de moldoveni, împrăştiaţi prin tot judeţul, cu o concentrare doar în 16 localităţi ale plasei Briceni şi în 7 localităţi ale plasei Secureni…”.

„Datele statistice ale RSSM” denotă că acest „număr neînsemnat” de moldoveni constituia pe atunci circa 47%, ucrainenii – circa 25% ( ruşii – 13,6%, evreii – 9,2%, alte naţionalităţi – circa 5%). Mai mult ca atât, în vara lui 1940 cei 1.589 de bieloruşi şi 2.193 de polonezi din judeţ au fost reînregistraţi ca ucraineni, iar 22 de sate moldo-ucrainene au fost înregistrate ca pur ucrainene.

„În judeţul Akerman locuiesc 368.252 persoane, inclusiv 39,1% ucraineni şi ruşi… iar moldoveni – doar 19,6%. Reieşind din aceasta, – scria lui Malenkov, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al Ucrainei,- socot că judeţul Akerman la fel trebuie alipit în întregime la RSS Ucraineană”. Deoarece datele ultimului recensământ (1930) indicau aici aflarea a numai 20,5% de ucraineni, conducerea de la Kiev a mai recurs la un fals, adăugând la acest indice şi cele 17,3% de ruşi. Astfel, ponderea „ruso-ucrainenilor” s-a majorat până la 37,8% (dar nu până la 39,1%, cum era scris în Notă). La sigur, în caz de necesitate, partea ucraineană ar fi găsit o modalitate să-şi „alipească” şi o altă etnie slavă – bulgarii, ce constituiau în judeţ 17,3% din populaţie.

Conducerea RASS Moldoveneşti (secretarul Comitetului regional al PC(b), Borodin, preşedintele SNK, Constantinov, şi preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem, Brovco) a propus ca frontiera de sud a RSS Moldoveneşti să fie demarcată cu includerea în componenţa Moldovei a plaselor Reni, Bolgrad, Ismail, a judeţului Akerman, toate cu o populaţie majoritară moldovenească. Bunăoară, oraşul Ismail era caracterizat ca „un centru de atracţie culturală şi economică a plaselor Reni, Bolgrad, Ismail şi a unor plase din judeţul Cahul”.

Însă Moscova şi în acest caz a luat în consideraţie doar „argumentele” lui M. Greciuha. Vizavi de judeţul Ismail, Kievul din nou a „contopit” procentul populaţiei ucrainene cu cel al ruşilor, obţinând în total 34,7%. „Socot,- din nou declară autoritar M. Greciuha, – că judeţul Ismail trebuie transmis RSS Ucrainene, reieşind din următoarele considerente:

a) însuşi oraşul Ismail e populat aproape în exclusivitate de ucraineni şi parţial – de ruşi;

b) bulgarii şi găgăuzii, care formează 33,3% din populaţia judeţului, în calitate de triburi slave, au mai mult comun cu ucrainenii, decât cu moldovenii” (găgăuzii sunt o etnie de provenienţă turcă – n.n.);

c) Dunărea, ca magistrală acvatică nesupusă îngheţului, e legată cu Marea Neagră şi poate fi folosită efectiv de către flota fluvială şi cea maritimă ale RSS Ucrainene. Nu are sens dispersarea Dunării în sfere de influenţă – atât din punct de vedere economic, cât şi strategic”.

Precum se vede, Kievul nici nu-şi voalează cumva tendinţa de acaparare totală a acestui însemnat port maritim al Basarabiei, motivând că dispune de „flotă fluvială şi maritimă”.

Scopul scuză mijloacele?

Argumentele reprezentanţilor Ucrainei – atunci când acest lucru le era convenabil – se bazau pe datele statistice ale recensământului din 1927, nepublicate oficial şi, deci, puteau fi tratate în mod arbitrar. Pe când conducerea RASS Moldoveneşti în Nota sa informativă a folosit cele mai proaspete, la acel moment, materiale oficiale – ale recensământului populaţiei Basarabiei, efectuat în 1930.

Bunăoară, cifrele oficiale indicau că în judeţul Ismail moldovenii constituiau 37,9% din întreaga populaţie, ruşii – 29,7%, ucrainenii – 4,7%, bulgarii – 19,2%, găgăuzii – 0,9%, alte naţionalităţi – 7,6%. Cu toate acestea, Ucraina (care în Nota ei, precum se vede mai sus, intenţionat nu a indicat procentul moldovenilor) şi-a alipit şi acest judeţ.

Îngrijorarea Kievului pentru soarta limbii ucrainene ca motiv pentru acaparare de teritorii

Potrivit tovarăşului Greciuha, „În RASS Moldovenească sunt înregistraţi 572.339 locuitori, dintre care: 30,2% – moldoveni,12,8% – alte naţionalităţi şi 57% – ucraineni, ultimii populând masiv raioanele Kodâma, Pesceanca, Ananiev, Valea-Guţulului, Ocna-Roşie, Cerneanca, Balta, Kotovsk”.

Dacă Ucraina a reuşit (prin falsificări de date statistice) alipirea Bucovinei de Nord şi a judeţelor basarabene, populate majoritar de români (moldoveni), atunci în cazul de faţă ea n-a avut probleme cu … restituirea acestor raioane pur-ucraineşti… reieşind şi din faptul, că la formarea RSS Moldoveneşti… toate şcolile vor trece, în mod obligatoriu, la limba moldovenească şi acolo poate dispare limba ucraineană, iar raioanele menţionate se învecinează nemijlocit cu RSS Ucraineană”. Astfel, viitoarea RSS Moldovenească a mai pierdut şi 8 (!) raioane din componenţa RASSM, situate pe malul stâng al Nistrului. Iar zecile de mii de moldoveni de acolo, în opinia noilor autorităţi, nu posedau acelaşi drept la limba lor maternă, astăzi ei fiind complet ucrainizaţi.

Desigur, au fost din nou confundate intenţionat noţiunile de „naţionalitate” şi „teritoriu”. Şi dacă revenim la momentul actual, când de 14 ani, Transnistria e ocupată de regimul separatist al lui Smirnov, reiese că, pe parcursul a 64 de ani Republica Moldova a pierdut întreg teritoriul fostei RASSM.

Cum a procedat Ucraina în cazuri similare

În total, la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a avut de câştigat: Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, care şi-a alipit pământuri populate de 1 milion 668 mii de oameni. Pentru a scădea ponderea moldovenilor, pe parcursul lunii octombrie 1940, în judeţele Ismail şi Akerman au fost strămutate circa 10 mii de familii din regiunile Sumî, Viniţa, Lvov, Volânia şi Kameneţ-Podolsk. Primind diferite înlesniri din partea statului, ucrainenii sosiţi aveau misiunea să „absoarbă” şi să „dilueze” băştinaşii, transformându-i (la ei acasă!) într-o minoritate naţională. Misiune pe care, se pare, au şi dus-o la bun sfârşit…

2 AUGUST, 1940: tăiere „pe viu” din trupul Moldovei

La 2 august 1940 Sesiunea VII a Sovietului Suprem al URSS a abordat chestiunea „Cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Unionale şi includerea Bucovinei de Nord, a judeţelor Hotin, Akerman şi Ismail ale Basarabiei în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene”.

Trebuie menţionat că o asemenea formulare a chestiunii trezeşte multe nedumeriri printre istorici. Dacă prima parte a ei este clară, fiind vorba despre formarea RSSM în baza reunirii Basarabiei cu RASSM, atunci cealaltă trezeşte multe dubii. În primul rând, la această dată încă nu era determinată definitiv componenţa naţională a populaţiei din judeţele sus-pomenite, desprinderea lor din componenţa Basarabiei neavând nici un motiv sau suport statistic. Transmiterea în jurisdicţia Ucrainei a celor 8 raioane transnistrene nici nu şi-a găsit vreo formulare în ordinea de zi. Iar problema Bucovinei de Nord, ocupată de URSS doar în baza notei nejustificate a lui Molotov, în genere prezenta un caz aparte. Însă toată această grabă era în favoarea părţii ucrainene.

Bătea la ochi şi metamorfoza stranie a lui T. Konstantinov, preşedintele SNK al RASSM. Luând cuvântul în numele delegaţiei moldoveneşti, dânsul a propus formarea RSSM în baza raioanelor „cu populaţie preponderent moldovenească” din componenţa actualei RASSM şi a 6 judeţe ale Basarabiei: Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei şi Soroca. Nu aveau vreo argumentare nici cele declarate de el în continuare, precum că 3 judeţe basarabene – Akerman, Ismail şi Hotin – „sunt preponderent populate de ucraineni”.

Plus la aceasta, omologul său din Ucraina, L. Kornieţ, a menţionat la sesiune că „în problema graniţelor dintre Moldova şi Ucraina Sovietică… între noi există o înţelegere totală”. Rămâne o taină cum a fost atinsă această „înţelegere”. Cert e însă una: la Moscova moldovenii şi-au schimbat poziţiile expuse anterior în propria Notă informativă.

Ce-am avut şi ce-am pierdut

În 1940 populaţia judeţelor Akerman, Ismail şi Hotin era formată în proporţie de 28,6% – de moldoveni (români) şi 25,4% – ucraineni.

În judeţul Ismail, moldovenii (românii) formau 31,9% din populaţie, iar ucrainenii – doar 4,7%.

În regiunea Ismail, ulterior formată în cadrul RSS Ucrainene în baza judeţelor Akerman şi Ismail, moldovenii (românii) constituiau 18,3 %, iar ucrainenii – 11%.

Interesele populaţiei de origine bulgară şi găgăuză n-au fost luate deloc în consideraţie în procesul delimitării teritoriilor între Ucraina şi Moldova.

În consecinţă, în urma demarcării în 1940 a noilor frontiere între RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană, republica noastră a pierdut:

– porturile de la Dunăre şi Marea Neagră (Bugaz, Cetatea-Albă, Chilia, Ismail, Reni),

– 30% de vii,

– 40% din producţia globală de grâne,

– 23% din şeptelul de ovine,

– 18% din extragerea materialelor de construcţie,

– întreaga industrie piscicolă etc.

Republica Moldova, pe lângă faptul că a fost fărâmiţată ca teritoriu şi popor, a avut de suferit şi de pe urma ruperii legăturilor economice şi culturale dintre judeţele de sud, de nord şi cele centrale ale Basarabiei, iar dereglarea structurii economice basarabene, formate de-a lungul a mai bine de 6 secole, a condus la încetinirea bruscă atât în dezvoltarea fiecărui raion în parte, cât şi a întregului ei teritoriu în calitate de complex economic integru.

Lipsite de tradiţionalele căi de comunicare, unele raioane de sud ale actualei Republici Moldova nu au atins nici până în prezent nivelul mediu pe republică privind dezvoltarea economică şi socială.

Nu au existat nici un fel de motive etnografice, economice, politice, culturale sau sociale în stare să îndreptăţească alipirea judeţelor Hotin, Ismail şi Akerman la Ucraina.

Transmiterea de către Moscova în jurisdicţia Ucrainei a teritoriilor moldoveneşti nu s-a produs în mod spontan, ci constituie rezultatul unei politici intense, propagate în perioada interbelică de adepţii expansionismului ucrainean. Formarea RSS Moldoveneşti a fost doar un prilej prielnic pentru realizarea acestor planuri susţinute de Moscova.

Protestele moldovenilor rămaşi fără patrie

Populaţia moldovenească (românească) din judeţele Hotin (circa 137 mii de oameni), Ismail (circa 72 mii), Akerman (circa 63 mii) şi Bucovina de Nord (circa 138 mii) n-a fost de acord cu o asemenea delimitare a teritoriilor. În adresa instanţelor de vârf, personal lui Stalin şi Kalinin, au pornit sute de scrisori şi telegrame colective cu cererea de revenire în componenţa RSS Moldoveneşti.

Protestele s-au mai domolit odată cu dezlănţuirea războiului, însă la 29 iunie 1946 conducerea RSS Moldoveneşti s-a văzut nevoită să-i expedieze personal lui I. Stalin o interpelare oficială cu următorul conţinut: „CC al PC(b) din Moldova, Prezidiul Sovietului Suprem şi Sovietul de Miniştri ai RSS Moldoveneşti Vă roagă să examinaţi problema readucerii în componenţa RSS Moldoveneşti a judeţelor Hotin, Akerman şi Ismail ale Basarabiei, actualmente incluse în RSS Ucraineană”. Au avut curajul să semneze acest document secretarul II al CC al PC (b) din RSSM, M. Salogor, şi preşedintele Sovietului de Miniştri al RSSM, N. Coval.

În ianuarie 1954, A. Lazarev, în calitate de ministru al Culturii din RSSM şi membru al Biroului CC al PCM, a făcut o încercare (nereuşită, însă) de a se întâlni cu N. Hruşciov, pentru a-i înmâna personal o interpelare similară.

În 1958, A. Lazarev a făcut o interpelare conducătorilor de atunci ai RSSM: Z. Serdiuc, I. Codiţa şi A. Diordiţa, privind „petele albe” din istoria Moldovei şi, în special, problema fostelor teritorii moldoveneşti.

Chiar şi în 1986 un grup de veterani din Republica Moldova s-a adresat cu o scrisoare oficială Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, în care era pusă problema sudului Basarabiei.

Toate aceste adresări însă au fost lăsate fără nici un răspuns din partea autorităţilor de la Moscova. Nimeni aşa şi nu s-a încumetat cel puţin să recunoască oficial marea nelegiuire comisă în vara anului 1940.

Normele actuale de drept internaţional, interzicând categoric orice atentat asupra frontierelor altui stat sau aplicarea forţei la rezolvarea unor asemenea probleme, totuşi nu exclud dezbaterea lor la masa tratativelor, cu o analiză detaliată a evenimentelor şi circumstanţelor care au condus la apariţia hotarelor respective.

Cu alte cuvinte, nu sunt interzise dialogurile interstatale pe tema frontierelor comune. Documentul final al Pactului Helsinki, reconfirmat o dată în plus prin Pactul de la Paris, semnat în 1990 de 34 ţări europene, prevede şi posibilitatea modificării frontierelor prin metode politice, în baza acordului bilateral între state.

Prin urmare, unele chestiuni legate de rectificarea frontierelor dintre Moldova şi Ucraina pot fi puse în dezbatere. Cu atât mai mult că normele de drept internaţionale nu prevăd recunoaşterea obligatorie a divizării teritorial-administrative în interiorul statului. Adică, în cazul descompunerii unui stat, nu e obligatoriu ca formaţiunile noi, apărute ca urmare a acestei dezmembrări, să recunoască fostele hotare interne. Proclamarea de către noua formaţie statală, în mod unilateral, a fostelor hotare administrative (între provincii, regiuni, judeţe, republici etc.), în calitate de frontieră de stat, vine în contradicţie cu normele de drept internaţional şi nu au putere juridică. Graniţele între state se stabilesc în baza acordurilor bilaterale, se legalizează prin actele respective, procedându-se apoi la acţiunile de demarcare.

Reieşind din toate acestea, fostul hotar administrativ dintre RSS Ucraineană şi RSS Moldovenească declarat de către Ucraina, la 12 septembrie 1991, în calitate de frontieră de stat – nu putea fi considerat legal. Acum însă, prin semnarea Acordului bilateral respectiv, Moldova, de facto, a legalizat actul de răpire a teritoriilor sale, produs acum 64 de ani. Vai de cel cu mintea scurtă…

Boris Olaru, sursa: http://www.mdn.md

Adnotare

În perioada sovietică, Ucraina şi-a lărgit hotarele din contul statelor învecinate, cu circa 150 mii km pătraţi. Acest lucru a devenit posibil atât în virtutea politicii expansioniste a URSS, cât şi graţie unor „daruri” generoase din partea Moscovei.

Iată o simplă comparaţie a suprafeţei Ucrainei actuale cu perioada când ea şi-a proclamat independenţa (1918): conform recensământului populaţiei din 1926, Ucraina stăpânea un teritoriu egal cu 451,7 mii km pătraţi, populat de 29 mln de oameni. Astăzi teritoriul ei constituie 603,7 mii km pătraţi, pe care locuiesc 52 mln de oameni.

Cele mai valoroase „achiziţii” ale Ucrainei în anii totalitarismului comunist le-au constituit Crimeea (1954) – în calitate de „cadou” din partea lui Nikita Hruşciov cu prilejul aniversării de 300 ani de la unirea Ucrainei cu Rusia, şi o parte din teritoriile noastre naţionale (1940).

FLUX

Publicitate