Triumful patri(h)oţilor sau disputa dintre circari şi panglicari. Exerciţii de autolustruire la tribuna Parlamentului

Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,

Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră.

Mihai Eminescu, Scrisoarea I

Săptămâna aceasta s-a făcut mult zgomot la Chişinău pe seama semnării, la 26 aprilie a unui duplicat al textului Declaraţiei de Independenţă votată de Parlament la 27 august 1991. Se presupune că suportul original de hârtie al Declaraţiei de independenţă ar fi fost mistuit de flăcări în timpul barbariei din 7 aprilie 2009. Există şi rumori cum că acel original al certificatului de naştere a Republicii Moldova nu a ars şi că, atunci când va fi găsit, ne vom pomeni că suntem dublu independenţi, de vreme ce vom deţine tocmai două asemenea documente.

Evenimentul din 26 aprilie 2010 a fost prezentat de o anumită parte a presei într-o manieră cu totul penibilă, ca fiind drept epocal, de natură să marcheze pentru eternitate destinele Republicii Moldova. Mulţi foşti nomenclaturişti sovietici şi ştabi de partid şi-au dat cât au putut în petic, drapându-şi nula, vorba lui Eminescu, şi înfăţişându-se poporului în chip de părinţi fondatori şi stâlpi neclintiţi ai statalităţii neomoldovene.

Ceea ce a constituit un prilej de amuzament copios în această situaţie cu „restabilirea” sau „restaurarea” pe hârtie a Declaraţiei de Independenţă din 27 august 1991 a fost încercarea unora de a-şi da importanţă cu carul, de parcă am fi fost martorii unui act demiurgic, de valoare cosmică, un act de recreare a lumii, în care rolul de mâna întâi le-a revenit anume lor, făuritorilor de istorie şi ctitorilor de ţară. Starea de lucruri este însă cu mult mai simplă şi îndărătul ei nu stă decât dorinţa de a epata a unor cabotini politici autohtoni. Să vedem de ce.

Ultimii în spaţiul european al fostei URSS

Mulţi dintre noi am fost martori ai evenimentului din 27 august 1991. Ne-am bucurat sincer în acea zi, împreună cu sutele de mii de oameni convocaţi în Marea Adunare Naţională că fostul Soviet Suprem al fostei RSSM a cedat presiunilor Mişcării de Eliberare Naţională şi a votat Declaraţia de Independenţă, un document magistral sub aspectul conţinutului său, dar şi ca semnificaţie istorică. Bucuria noastră era atât de mare, încât puţini au mai luat seamă că Republica Moldova era ultima entitate politică din spaţiul european al fostei URSS care îşi materializa juridic dorinţa de neatârnare politică. Aşadar, Republica Moldova a făcut notă distinctă, încheind plutonul european al republicilor care şi-au proclamat independenţa. Cronologia prăbuşirii URSS este destul de relevantă. La 11 martie 1990 şi-a proclamat independenţa Lituania. A urmat Georgia, la 9 aprilie 1991, exact la doi ani de la masacrul de la Tbilisi. Puciul de la Moscova din 19-21 august a impulsionat procesul. Estonia şi-a proclamat independenţa la 20 august 1991, urmată de Letonia, la 21 august. Armenia s-a proclamat independentă la 23 august 1991, Declaraţia votată de parlament fiind confirmată printr-un referendum naţional la 21 septembrie acelaşi an. Ucraina şi Federaţia Rusă s-au declarat independente în aceeaşi zi, la 24 august 1991, iar Bielorusia – la 25 august. Odată cu ieşirea din URSS a celor 3 state fondatoare (Rusia, Ucraina şi Bielorusia), imperiul îşi încetase, practic, existenţa. Cu toate acestea, Republica Moldova s-a declarat stat independent abia la 27 august 1991. După noi au urmat doar statele medioasiatice cu majorităţi musulmane: Kârgâzstan (31 august), Uzbekistan (1 septembrie), Tadjikistan (9 septembrie), Azerbaidjan (18 octombrie), Turkmenistan (27 octombrie) şi Kazahstan (16 decembrie).

Ştie cineva de ce Parlamentul de la Chişinău a proclamat Independenţa Republicii Moldova în raport cu Moscova, cum bine s-a zis, cu atâta întârziere? Nici unul dintre semnatarii duplicatului Declaraţiei de Independenţă nu ne-a spus nimic în acest sens la 26 aprilie 2010.

Proclamarea independenţei republicilor ex-sovietice. Tabel cronologic

Republica	Data proclamării independenţei
Lituania	11 martie 1990
Georgia	9 aprilie 1991
Estonia	20 august 1991
Letonia	21 august 1991
Armenia	23 august 1991
Ucraina	24 august 1991
Rusia	24 august 1991
Bielorusia	25 august 1991
Republica Moldova	27 august 1991
Kârgâzstan	31 august 1991
Uzbekistan	1 septembrie 1991
Tadjikistan	9 septembrie 1991
Azerbaidjan	18 octombrie 1991
Turkmenistan	27 octombrie 1991
Kazahstan	16 decembrie 1991

Recurs la istorie

Să apelăm din nou la istorie. Cea de-a doua Mare Adunare Naţională, convocată de Frontul Popular din Moldova la 16 decembrie 1990, a adoptat o Proclamaţie, prin care proclama „independenţa naţională a românilor din teritoriile ocupate”. La 27 decembrie 1990 a fost constituită, în jurul Frontului Popular din Moldova, Alianţa Naţională pentru Independenţă „16 Decembrie”. Este de prisos să insistăm asupra scopurilor pe care şi le-a propus Alianţa „16 decembrie”, întrucât acestea sunt relevate de chiar titulatura Alianţei. URSS era în agonie. Parlamentul Republicii Moldova era dominat de reprezentanţi ai nomenclaturii sovietice, colhoznice şi de partid. La 17 martie 1991 guvernul sovietic a desfăşurat un referendum unional pentru menţinerea URSS. Alături de Estonia, Letonia, Lituania şi Georgia, Republica Moldova boicotează referendumul. La 5 aprilie 1991 preşedinţii Ion Iliescu şi Mihail Gorbaciov au semnat la Moscova un nou tratat de colaborare, bună vecinătate şi amiciţie între România şi URSS, menit să substituie tratatul similar încheiat între cele două state la 7 iulie 1970. Frontul Popular din Moldova a fost singura forţă politică care s-a opus energic ratificării acestui tratat de către Parlamentul de la Bucureşti, adoptând un şir de declaraţii şi documente. Preşedintele Iliescu a avut reacţii violente, aducând public ofense Frontului Popular din Moldova, acuzându-l de promovarea unui „punct de vedere îngust, sectar, extremist” şi de necunoaşterea tratatului. Alianţa Naţională pentru Independenţă „16 Decembrie”, printr-o Rezoluţie adoptată de mitingul său din 10 mai 1991, cere „Parlamentului să adopte neamânat Declaraţia de Independenţă” şi îşi reafirmă „adeziunea faţă de Proclamaţia celei de-a doua Mari Adunări Naţionale”. În noaptea 18 spre 19 august 1991 la Moscova are loc o lovitură de stat. Frontul Popular din Moldova convoacă, la 20 august 1991, un miting de proporţii în Piaţa Marii Adunări Naţionale, adoptând o Rezoluţie prin care cere „adoptarea urgentă de către Parlament a Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova”. Cunoscând dispoziţiile antiindependenţă ale majorităţii din Parlament, Frontul Popular din Moldova a recurs la tactica presiunii populare. Astfel, la 27 august 1991 Frontul Popular din Moldova a convocat cea de-a treia Mare Adunare Naţională, la care au participat sute de mii de persoane din toate colţurile Republicii Moldova. Marea Adunare Naţională din 27 august 1991 a adoptat o Moţiune adresată Parlamentului, un Apel către popoarele şi statele lumii, a ratificat mai multe Propuneri ale Alianţei Naţionale pentru Independenţă „16 Decembrie” adresate Parlamentului Republicii Moldova şi a votat textul DECLARAŢIEI DE INDEPENDENŢĂ A REPUBLICII MOLODVA. Trebuie să precizăm că Declaraţia de Independenţă a fost, practic, impusă Parlamentului dominat de elemente ataşate ideii de menţinere a URSS, la fel ca şi în republicile din Asia Mijlocie şi Azerbaidjan. În timp ce mulţimile convocate de Frontul Popular din Moldova trăiau în centrul capitalei momente înălţătoare, prilejuite de adoptarea Declaraţiei de Independenţă a statului, Parlamentul ezita să se pronunţe. A fost nevoie de multă abilitate şi fermitate a reprezentanţilor Frontului Popular din Moldova în Parlament (aflaţi în minoritate, dar deţinând un şir de funcţii-cheie) pentru a determina majoritatea sovietofilă să voteze nu doar textul Declaraţiei de Independenţă adoptat de Marea Adunare Naţională, dar şi imnul de stat „Deşteaptă-te, române!”. Presiunea populară a avut efect. Parlamentul s-a văzut constrâns să voteze Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Trebuie să precizăm că dacă în statele baltice şi în celelalte republici europene ale fostei URSS declaraţiile de independenţă au întrunit fie unanimitatea, fie majoritatea zdrobitoare a membrilor parlamentelor respective, nu acelaşi a fost şi cazul Republicii Moldova. Mulţi dintre deputaţii moldoveni, printre aceştia şi reprezentanţi ai naţiunii titulare, nu au fost la înălţimea momentului istoric din 27 august 1991 şi au refuzat să-şi pună semnătura sub textul Declaraţiei de Independenţă. Unii dintre aceştia sunt astăzi miniştri, deputaţi sau reprezentanţi în Comisia Cojocaru. Această întârziere în cazul proclamării independenţei de stat se explică prin imaturitatea şi incompetenţa politică a „elitei” conducătoare de la Chişinău şi printr-o desincronizare voită şi dureroasă de amplele procese care se derulau în spaţiul de influenţă a Moscovei. Această „elită”, acum penibil de zgomotoasă, nu a avut în 1991 preocupări naţionale sau geopolitice majore. Faptul că independenţa de stat a Republicii Moldova a fost totuşi proclamată la 27 august 1991 se datorează, pe de o parte, contextului geopolitic extern caracterizat de mutaţii fundamentale şi, pe de altă parte, presiunii populare exercitate prin intermediul Frontului Popular din Moldova, ca forţă politică care a organizat şi a dat coerenţă efortului nostru colectiv de emancipare politică.

Caligrafia ca artă politică

Cauzele reale ale evenimentului jenant de caligrafiere a autografelor deputaţilor primului Parlament pe duplicatul Declaraţiei de Independenţă sunt altele decât cele invocate public de organizatorii acestei scamatorii. În mod evident, Declaraţia de Independenţă reprezintă certificatul de naştere al statului nostru şi are valoare perenă. Acest document juridic singular, spre deosebire de orice act emis de vreo autoritate a Republicii Moldova, nu poate fi nici modificat, nici completat, nici anulat. Dispariţia fizică a documentului original, care poartă semnăturile deputaţilor anului 1991, nu atrage după sine, sub nici o formă, anularea efectelor lui juridice. Aşadar, toată această tărăşenie patriotardă din 26 aprilie 2010 are explicaţii cu mult mai prozaice şi chiar dezonorante pentru cei care au pus-o la cale, decât pretenţia enunţată public de aceştia de a întreprinde un gest justiţiar. De fapt, nişte personaje expirate de mult în viaţa publică din Republica Moldova, un fel de pensionari politici, un soi de încurcă-lume în viaţa publică de la noi s-au gândit la un moment dat să reapară măcar pentru un moment în epicentrul atenţiei publice. Altfel zis, ajunşi la vârsta senilităţii, grupul de persoane cu un trecut îndoielnic şi cu merite în egală măsură diferite şi discutabile, a reuşit să-l prindă în această horă a unirii rataţilor pe Mihai Ghimpu, cel care, pe lângă alte virtuţi, mai are şi calitatea de a fi fost şi el deputat în Parlamentul acelui moment istoric. De dragul adevărului trebuie să menţionăm că însuşi Mihai Ghimpu a avut o contribuţie importantă la Mişcarea de Eliberare Naţională, la efortul colectiv de oficializare a limbii de stat şi de revenire la alfabetul latin, ca şi la însuşi procesul de dobândire a independenţei de stat. Problema lui Mihai Ghimpu nu constă însă în lipsa unor merite reale pentru faptele de acum două decenii. Marea dificultate în care se află dublul preşedinte este cea de raportare la prezent, nu la trecut. Nefericirea lui se reduce la un paseism găunos şi la exaltarea propriilor virtuţi de părinte şi cofondator al statului.

Moldovenii propriu-zişi ca români întârziaţi şi mizele lor electorale

Astfel de reflexe trădează atitudini retardate, de persoană întârziată în timp, incapabilă să-şi ancoreze viziunea şi preocupările asupra prezentului şi a viitorului. Copleşit de atenţia, laudele şi onorurile celor din jur, Mihai Ghimpu a plonjat ireversibil în bulboana propriei incapacităţi de a-şi însuşi condiţia de român în Republica Moldova de azi. Tocmai acest fundal psihologic şi de mentalitate i-a servit drept teren fertil grupului de porăitori care au iniţiat farsa cu semnăturile respective. Şi dacă Mihai Ghimpu mai are scuza de a fi nu tocmai pregătit ca să realizeze penibilul situaţiei, atunci şmecherul premier Vladimir Filat, care vrea să lase impresia de demnitar pragmatic, serios şi mereu aflat în treabă, căutând să concureze cu şeful interimar al statului, în loc să-şi lustruiască imaginea, a căzut într-un ridicol cu totul stânjenitor. Până în acest moment controversatul personaj public Filat şi-a căpătat şi faima de a fi implicat în diverse scandaluri de corupţie, şi pe cea de persoană avidă de bani şi de putere. E drept că de vreo doi ani încoace acelaşi Filat a reuşit să-şi alimenteze propriul proiect politic cu sume uriaşe de provenienţă obscură şi să-şi augmenteze imaginea de om de stat cu preocupări onorabile. Însă după ce s-a angajat în competiţia degradantă cu Mihai Ghimpu pentru vânarea voturilor unei părţi nostalgice a publicului, Filat a comis gafa monumentală de a-şi pune mintea cu unul ca Ghimpu, egalându-şi calibrul intelectual cu cel pe care a încercat să-l surclaseze cu această ocazie penibilă. Nu încape nici o îndoială că ţinta exerciţiilor retorice de la tribuna centrală a Parlamentului cu prilejul colectării autografelor pe duplicatul cu pricina este una eminamente electorală. Tobele, surlele şi trâmbiţele celor doi concurenţi electorali ireconciliabili, Ghimpu şi Filat, au produs un concert cacofonic, strident şi ruşinos, care a reprezentat deopotrivă şi o lovitură de imagine puternică aplicată Republicii Moldova ca stat. Ghidându-se de obsesia prost camuflată, care consună cu sloganul sovietic de pe vremuri, „Totul pentru voturi (front), totul pentru victorie (electorală)!” cei doi pitici politici s-au izbit ritos, în faţa asistenţei, cu cărămida în piept, făcând cu ochiul hoţeşte spre public în intenţia şireată de a sugera că anume ei (fiecare în parte, fireşte, nu laolaltă!) sunt exponenţii patriotismului, purtătorii destinelor istorice şi, prin urmare – cum altfel! – anume ei trebuie să fie şi marii profitori ai voturilor celor care ţin cu adevărat la actul istoric din 27 august 1991.

Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie, Ca cobea ce îngână un cânt de veselie, Ca râsul la mormânt. Mihai EMINESCU, Junii corupţi

Cine-i Patriotul nr. 1?

Iar pe post de ostatici ai mascaradei respective în sala Parlamentului au fost aduşi ambasadorii acreditaţi la Chişinău, care, de voie, de nevoie, au fost constrânşi să-i confere evenimentului o tentă de solemnitate. Diplomaţii adunaţi la acea paradă a prostiei, a carierismului politic şi a lipsei de minimă pregătire intelectuală a clasei guvernante, s-au văzut nevoiţi să facă o mină serioasă şi să-şi demonstreze talentul profesional de a nu-şi da pe faţă dezgustul în faţa panglicăriilor celor câţiva concurenţi pentru titlul de Patriot nr. 1, gata de pus la icoane şi de pomenit la slujbe drept „ctitori de aşezăminte”. În acea sală supraîncărcată de primitivism, ipocrizie, fanfaronadă şi cinism, lipsea doar copilul din cunoscuta poveste care să încheie spectacolul grotesc cu replica sacramentală „Regele e gol!”. În absenţa simbolică a copilului, adevărul a rămas dincolo de pereţii Parlamentului, iar camarila politică, ţucălarii de serviciu şi mercenarii de presă şi-au putut executa în voie rolurile de servanţi umili ai unei protipendade găunoase.

Figuranţii nu au lipsit din spectacol

Cea mai ingrată postură în această cacealma la scară naţională le-a revenit unora ca Marian Lupu, Dumitru Diacov şi Serafim Urechean. Asta pentru că respectivii politicieni care practică o retorică publică ceva mai moderată, încercând să simuleze un soi de neutralitate între cei doi vectori diametral opuşi de raportare la Moscova şi Bucureşti, s-au văzut nevoiţi să se mulţumească cu ipostaza de figuranţi şi de decor în concursul frumuseţii pe care şi-l disputau cei doi „atleţi ai statalităţii”, Ghimpu şi Filat.

Explicaţia de ordin imagologic a acestor exhibiţii de cabotinaj politic este una cu totul simplă. Actuala guvernare, ca să-şi menţină cumva cota de popularitate, are nevoie de legitimare. Prin urmare, preocuparea prioritară a celor care s-au pomenit prin voia hazardului în fruntea ierarhiei statale este de a-şi mistifica propriul trecut şi de a-l garnisi cu simboluri de genul „revoluţiei de la 7 aprilie 2009”, în care aceştia apar ca titani ai luptei cu totalitarismul sau cu poveşti electorale de felul celei cu adunarea solemnă a semnăturilor pe o hârtie căreia i se injectează semnificaţii istorice majore.

În loc de concluzii

Întreaga dramă a Republicii Moldova de azi se reduce la următoarea situaţie. Clasa guvernantă este în totalitate captiva propriei concentrări asupra efortului de autolustruire cu orice preţ şi de manipulare a opiniei publice în scopuri electorale. Problemele de ordin economic, social, educaţional, de sănătate şi atâtea altele, sunt sacrificate toate pe altarul jocului de imagine al unor impostori care şi-au şlefuit atât de mult arta de a minţi, încât la un moment dat chiar lasă impresia că ar crede în minciunile pe care le slobod zilnic peste capetele bieţilor moldoveni. În aceste condiţii, publicul aflat mereu cu ochii ţintuiţi spre arena politică, se vede nevoit să se mulţumească doar cu circul. Pâinea, ca, de altfel, şi cuţitul, rămân a fi proprietatea exclusivă a guvernanţilor.

Vlad CUBREACOV, FLUX

Publicitate