Prima pagină > Uncategorized > Potenţialul pentru escaladarea cursei înarmărilor în regiune este enorm

Potenţialul pentru escaladarea cursei înarmărilor în regiune este enorm

Interviu cu domnul prof. Dr. Iulian Chifu, analist de politică externă, director al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning, Bucureşti

– Domnule profesor, după alegerile prezidenţiale din Ucraina, raporturile acestei ţări cu Federaţia Rusă au cunoscut o reaşezare simţitoare, o resetare, ca să apelăm la un termen în vogă. La ce urmări ar trebui să ne aşteptăm pe planul securităţii regionale la Marea Neagră, ţinând cont de această reaşezare?

Cred că sunt de remarcat în primul rând viteza, agresivitatea şi consistenţa cu care Moscova s-a mişcat în sensul preluării pentru sine a componentelor de securitate, apărare şi politică externă ale statului ucrainean, urmate de elemente de preluare a infrastructurilor energetice şi economice. Un asemenea demers este imposibil fără consimţământul Kievului oficial, care a consfinţit la cele 17 întâlniri bilaterale la vârf, la semnarea acordurilor de la Harkov şi a declaraţiilor comune la nivel de preşedinţi. Senzaţia este a unei abandonări a unei părţi esenţiale a suveranităţii naţionale şi pertractări strategice cu consistenţă contra unor promisiuni tactice marginale.

Cred însă că agresivitatea şi viteza au speriat autorităţile ucrainene în funcţie, şi pe baza reacţiilor opoziţiei şi ale populaţiei, şi pe baza unor reacţii mai substanţiale ale grupurilor chiar susţinătoare ale Puterii. Putem recunoaşte un anumit recul faţă de avântul iniţial şi, în funcţie de modul în care Moscova va respecta angajamentele luate la nivelul cantităţilor de gaz şi petrol tranzitate şi livrate şi a investiţiilor făcute, luna de miere riscă să se încheie undeva în lunile februarie-martie anul viitor.

Concederea controlului pe Crimeea şi acordul de la Harkov are relevanţă asupra securităţii regionale pentru că el prevede posibilitatea schimbării capabilităţilor Flotei Mării Negre. Sosirea la Sevastopol a 10 submarine, dintre care 3 de clasă Lada, a unor corvete noi, a port-elicopterului Mistral francez, toate vor determina o creştere substanţială a capabilităţilor de proiectare a forţei şi un schimb de generaţie a armamentului convenţional din regiune, lucru care nu poate fi ignorat de statele regiunii, în primul rând de Turcia şi România. Potenţialul pentru escaladarea cursei înarmărilor în regiune este enorm, în paralel cu abandonarea de către Ucraina a prerogativelor şi responsabilităţilor sale ca stat riveran Mării Negre către Rusia, fapt ce o împinge spre periferia jocurilor din regiune, spre o relaţie bilaterală unică şi nu spre valorificarea poziţiei sale în dezbaterile regionale multilaterale.

– Ce impact are şi va avea asupra contextului regional de securitate acordul ruso-ucrainean, intrat în vigoare după ratificarea în Rada Supremă de la Kiev, privind staţionarea flotei militare ruse în Crimeea până în anul 2042?

Impactul major va fi asupra Ucrainei, a integrităţii sale teritoriale, a stabilităţii şi securităţii sale, dar chiar şi la adresa statalităţii Ucrainei. Gestul este simbolic şi marchează o concedere a controlului regiunii către Federaţia Rusă, iar efectul de antrenare al deciziei este complicat şi cu efecte secundare majore. Un prim efect de antrenare poate fi încurajarea separatismului în Crimeea cu orientarea pro-rusă în prim- plan. Un asemenea gest are relevanţă de precedent şi poate determina asemenea orientări şi impact de influenţă şi în alte regiuni ale Ucrainei. În contrapartidă, efectele acestor acorduri se vor repercuta şi asupra Preşedintelui ucrainean care este deja acuzat că nu mai este un Preşedinte al Ucrainei, ci doar a Ucrainei de Sud-Est, potrivit cu datele votului la prezidenţiale şi a comportamentului său ulterior.

O asemenea perspectivă nu face decât să determine frustrarea unei părţi importante a clasei politice şi a electoratului, din nefericire aşezat şi compact geografic, o atitudine ce poate elimina raţiunea coexistenţei naţionale şi poate determina curente independentiste şi în regiunile de Nord-Vest ale Ucrainei, contrapunând “Ucraina rusă” unei “Ucraine independente”. Tendinţa şi efectele unui asemenea scenariu sunt extrem de importante.

Spuneam de efecte asupra suveranităţii şi posibilităţii interpretării cedărilor şi limitărilor asumate drept efecte ale unei noi doctrine Brejnev revizuite, care pe modelul deschis de proiectele revizioniste ruse şi de modelele prezentate de Grupul Arbatov, condus de Serghei Karaganov, şi a propunerii privind un nou aranjament de securitate în Europa, cu recunoaşterea unei “zone de interese privilegiate” ale Rusiei în spaţiul post-sovietic să se subsumeze într-o nouă doctrină a “suveranităţii limitate” în spaţiul post-sovietic.

– În ce lumină ar trebui să interpretăm recenta Declaraţie comună Medvedev-Ianukovici privind conflictul transnistrean? Ce putem înţelege din analiza fiecărui detaliu esenţial al acestei declaraţii?

– Lucrul e foarte anevoios şi presupune un spaţiu mult mai larg decât acesta, fără a mai vorbi despre nuanţele incluse a căror analiză reală ar plictisi cititorul obişnuit. Ce pot spune este că declaraţia nu trebuie privită într-o cheie care să-i acorde mai multă importanţă decât este cea reală, a unei poziţii afirmate de două state despre o situaţie pe teritoriul altui stat suveran. Mai mult, soarta unor numeroase documente anterioare, ca să nu mai vorbim de declaraţii, este extrem de variată în spaţiul post-sovietic, gradul de aplicare sau finalizare a intenţiilor, ba chiar de aplicare a legilor şi documentelor, fiind extrem de redus.

Sunt spuse lucruri complicate, se dezvăluie intenţii, simbolic putem afirma rearanjarea Ucrainei în trena simbolică a Rusiei pe această direcţie, însă trebuie să vedem că şi textul menţionat conţine puţine lucruri ce nu se află în documente convenite deja, de la proiectul “statului comun” al lui Primakov, cu două “state” preexistente, Republica Moldova şi Transnistria, egale, la postura de “garanţi” asumată de Rusia şi Ucraina şi posibilitatea menţinerii trupelor nu numai până la ipotetica formulă de statut în Transnistria, ci şi după. Concederea către Ucraina a posibilităţii de a se angaja în acest proces – fapt ce poate ascunde un tip de răspuns la doleanţa sa de a desfăşura şi ea trupe în regiune – poate de asemenea să fie un punct nou, într-o interpretare ce discută perspectiva şi trendurile, judecând intenţiile semnatarilor.

Tentativa asumării complete a controlului şi responsabilităţii în regiune în doi, dincolo de un format formal 5+2 care nu a mai discutat statutul din 2003, de la Planul Kozak şi e considerat un spaţiu desuet şi nefuncţional, trădează ambiţii şi poziţii ruso-ucrainene cumva convergente. De asemenea, excluderea Republicii Moldova ca purtător de suveranitate şi ignorarea opţiunilor sale este reprobabilă, oricât de “normale” şi “vechi” ar fi prevederile declaraţiei.

Cred că declaraţia nu avea cum să fie salutată, dar nici sancţionată în mod virulent, poziţia de a contra anumite prevederi cu elemente susţinute de Chişinău, UE şi SUA precum retragerea trupelor şi armamentului respectiv schimbarea categoriilor de trupe de menţinere a păcii spre varianta civilă sub egidă internaţională poate fi suficientă.

Intrarea mai departe în detalii, formulări şi nuanţe cred că excede nivelul general de înţelegere şi se pretează doar la nivelul experţilor şi cunoscătorilor.

– Pe cât de real ar putea fi riscul revenirii la un nou plan Kozak de reglementare a diferendului moldo-rus din Moldova transnistreană?

– Declaraţia comunămenţionează dorinţa de a relua proiectul Kozak, iar absenţa unor discuţii pe statut după 2003, şi mai ales în formatul 5+2, par să sublinieze măcar o intenţie în acest sens. Pe de altă parte, nimic nu se poate face fără dorinţa Chişinăului. În plus, nu cred că e posibil ca cineva să revină la o grabă a soluţionării conflictului fără condiţiile, mecanismele şi instrumentele aferente pe masă, aşa încât cred că e chiar de bun augur menţinerea procesului în afara unor angajamente politice care ar vulnerabiliza poziţia Chişinăului prin aşezarea subiectului prea sus în agendă, cum s-a întâmplat în fosta guvernare.

Nici prea repede, nici nepregătiţi, dar nici varianta “uitării” de Transnistria nu e serioasă şi poate afecta atât relaţia cu UE, cât şi statalitatea unei construcţii care abandonează responsabilitatea pe o regiune a teritoriului propriu. În plus, momentul nu mai presupune posibilităţile unor mutări majore decât plătind costuri importante. Construirea unei viitoare soluţii prin măsuri de creştere a încrederii şi investiţie în viitoarea reintegrare, activarea nivelurilor subtile ale relaţiilor dintre cetăţenii de pe cele două maluri ale Nistrului, relansarea mecanismului 5+2 sunt direcţiile realiste de acţiune.

– Cum comentaţi anunţata decizie a Kievului de redeschidere a bazei militare de trupe aeropurtate de la Bolgrad (sudul Basarabiei istorice)? Poate fi aceasta înţeleasă că fiind un element în replică la decizia Bucureştiului de găzduire a scutului american antirachetă?

Ucraina este un stat suveran şi, contrar comportamentul unor alţi vecini şi actori mai la răsărit şi chiar unor acuzaţii directe formulate de unii actori politici de la Kiev, România recunoaşte acest statut şi reacţionează potrivit acestei realităţi. Kievul este suveran şi liber să-şi planifice şi să amplaseze pe teritoriul său trupele proprii conform strategiilor sale şi a ameninţărilor pe care le percepe.

Fireşte că, pe baza transparenţei acestor mutări de trupe şi a bazelor cooperării militare bilaterale, dar şi Ucraina-NATO şi Ucraina-UE, Bucureştiul este îndreptăţit să solicite explicaţii în legătură cu o asemenea decizie, respectiv să înţeleagă de cine se apără acele trupe, ce operaţiuni sunt pregătite să execute şi ce ameninţări contracarează aceste capabilităţi.

Nu în ultimul rând, amplasarea unor capabilităţi în zona de frontieră, dacă e cazul, cu atât mai mult la frontiera NATO şi a UE, va trebui să aibă la bază argumente solide. În schimb, aş fi mai puţin preocupat şi cred că nu ar trebui neapărat să existe replici pe aceste speculaţii sau discuţii, proiecte, scenarii care au mai degrabă sursă anecdotică decât o decizie a statului ucrainean. Până la momentul în care se adoptă o decizie oficială, ar trebui să evităm orice comentariu pe această dimensiune şi să nu accentuăm retorica politicianistă reciprocă. Această eventualitate sau posibilitate imaginată nu este un fapt, pentru a necesita reacţii de vreun fel. Mai mult, explicaţiile aferente ar putea să aibă în conţinut argumente realiste şi sustenabile, motiv pentru care ar putea fi salutată, eventual, o asemenea mişcare.

De reţinut şi de salutat este adoptarea chiar în această perioadă a programului de exerciţii comune la nivelul relaţiilor Ucrainei cu NATO şi a accesului trupelor străine – inclusiv ale SUA, Polonei, Slovaciei, Ungariei şi României – pe teritoriul ucrainean. Acest semnal ca şi viitoarea şedinţă a Comisiei NATO-Ucraina – NUC este un fapt mult mai important şi merită a fi salutat ca semnal al continuităţii relaţiilor Kievului cu Alianţa. Apoi, nu trebuie uitat că România a susţinut întotdeauna aspiraţiile europene şi euro-atlantice ale Ucrainei ca parte directă din interesele de securitate ale Bucureştiului, dincolo de expresia de solidaritate şi sprijin direct faţă de ţara vecină.

– Ce perspectivă i-am putea contura Republicii Moldova, având în vedere noile mutaţii geopolitice în regiune?

Indiferent de mutaţiile geopolitice din regiune, Republica Moldova are o fereastră de oportunitate pentru a efectua reformele şi a se ancora solid de Occident şi de perspectiva integrării europene pe termen scurt. Sustenabilitatea puterii politice democratice şi reformatoare sau măcar a orientării majore şi strategice a ţării este cea în măsură să substanţieze această direcţie, ca şi susţinerea de către populaţie a reformelor economice necesare, inclusiv cele care trebuie să reaşeze preţurile şi tarifele, salariile şi pensiile pe baze economice solide.

Un asemenea demers asigură traversarea de către Republica Moldova a crizei economice actuale şi o pot propulsa spre valorile occidentale pe baza ferestrei de oportunitate actuale. Fireşte, există şi cealaltă tentaţie, a unei căi mai uşoare, fără reforme şi costuri, care permite câştigul electoral facil dar amanetează viitorul ţării şi compromite perspectiva integrării europene, riscând să ameninţe cu un nou ciclu de stagnare sau chiar revizionism. Forţa cetăţenilor Republicii Moldova de a adopta varianta potrivită este cea care va substanţia o decizie strategică de integrare europeană adoptată de cvasiunanimitatea Parlamentului Republicii Moldova în vara anului 2005.

– Domnule profesor Chifu, vă mulţumim.

Vlad CUBREACOV, FLUX

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: