Prima pagină > Uncategorized > Un altfel de Eminescu. Presa din ţară mai liberă în gândire decât cea din Capitală

Un altfel de Eminescu. Presa din ţară mai liberă în gândire decât cea din Capitală

Marţi, 15 iunie 2010, a trecut cu încă o comemorare a poetului Mihai Eminescu, împlinindu-se 121 de ani de la decesul său în sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti. La 17 iunie, Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucureşti, iar 59 de ani mai târziu, la 28 octombrie 1948, a fost ales, post-mortem, membru al Academiei Române.

Cu resursele puţine pe care le avem, dedicăm aceste rânduri „poetului naţional”, sintagmă perimată cu care este etichetat Mihai Eminescu şi desuetă pentru noua intelectualitate românească. În pofida vremurilor, Eminescu rămâne însă „Poetul” care ne priveşte din olimpul culturii româneşti „nemuritor şi rece”, epigoni zadarnici ai încercării de demitizare.

„Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnare politică a diferitelor grupări care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: votul universal în ţară şi în Parlament nu mai e decât manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat!” (Mihai Eminescu).

Teoria asasinării lui Eminescu

Cunoscutul jurnalist de investigaţie Victor Roncea a scris în mai multe rânduri despre asasinarea lui Eminescu din cauza războiului ascuns pe care l-a dus acesta în ultima parte a vieţii lui. Astfel, prin intermediul societăţii cu caracter secret „Carpaţii”, constituită, poate nu întâmplător, într-o zi de 24 ianuarie, milita pentru Unirea Transilvaniei cu ţara. Din această cauză, Mihai Eminescu ar fi fost urmărit pas cu pas de către poliţia secretă a imperiului austriac şi, în final, asasinat.

Victor Roncea scrie: Maiorescu era agent al imperiului, după cum o dovedesc astăzi istoricii eminescologi. În „Carpaţii”, pentru a-i supraveghea activităţile lui Eminescu, este introdus Slavici, la rândul său spion al Vienei, care îi da rapoarte amănunţite lui Maiorescu. „Controlorul” Slavici îl şi găzduia. Soţia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invocă prima „nebunia” lui Eminescu, în depeşa pe care i-o trimite lui Maiorescu în fatidica zi de 28 iunie 1883, soldată cu internarea jurnalistului: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte reu”. Deja Eminescu i se confesase lui Creangă privind revolverul pe care îl purta asupra sa: „Îmi este frică să nu mă ucidă cineva”.

Mărturia lui D. Dumitru Cosmănescu, frizerul lui Eminescu şi martorul care a asistat la moartea poetului: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te române! (…) Şi a început să cânte Deşteaptă-te române! şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: …Ăsta m-a omorât!”.

Amintiri despre Eminescu…

„Eram în gimnaziu când am citit primele poezii ale lui Eminescu şi fantastica lui nuvelă Sărmanul Dionis. Versurile lui exercitau asupra mea o înrâurire extraordinar de puternică; adâncimea fascinantă a gândurilor lui mă umplea de un fior mistic de o admiraţie extatică… Şi de multe ori am căutat să construiesc în închipuirea mea de copil, figura necunoscută a acestui zeu, care mi se părea că trebuie să trăiască o viaţă cu totul deosebită de a noastră, într-o lume supraumană în basme. Credeam câteodată că-l zăresc în unele tablouri din Sărmanul Dionis, o vagă siluetă care se depărta mereu şi parcă se topea într-o lumină intensă, ameţitoare. Când am terminat liceul, aveam în cap figura lui Eminescu aşa cum mi-o făcusem eu: un tânăr slab, înalt, palid şi tras la faţă, cu ochii negri, visători, pe umeri îi cad plete ondulate, o haină lungă şi veche îi acoperă trupul până în călcâie; el nu vede pe unde calcă, nu se uită la nimeni şi merge ca un somnambul, parc-ar pluti… Trei ani am căutat pe uliţele capitalei figura aceasta şi n-am găsit-o. Într-o zi mă-ntorceam cu mai mulţi prieteni de la Universitate. În dosul pasajului, aud pe cineva zicând: „Uite, Eminescu”! Toţi ne oprim să-l vedem. Un om în vârstă, bine făcut, rotund la faţă, fără plete, îmbrăcat ca toţi oamenii… Îl văd suindu-se-n tramvai – mă despart de prieteni şi mă urc şi eu. M-aşez în faţa poetului şi-l privesc, dar cu sfială! El ţine pe braţe un ghiozdan ros pe la margini; degetele de la mâna dreaptă îi sunt pline de cerneală violetă, ochii lui mici, înfundaţi, cu gene rare, au privirea vagă şi ostenită a omului distras, dus pe gânduri… Lângă el stă o cocoană slabă şi sulemenită, care-l priveşte fix, din ce în ce mai intrigată. Ea îşi şterge cu batista colţurile gurii şi-şi potriveşte bridurile de la pălărie cu gesturile unei persoane gata să ia o hotărâre. „-Aşa-i că nu mă mai cunoaşteţi, domnule Eminescu?!”… Eminescu se-ntoarce; un zâmbet blând îi luminează faţa: „-Doamna A… Cu ce pricină pe-aici?” Şi doamna îi spune că fata ei a părăsit „trupa” şi caută un loc de profesoară; îi aduce aminte de când făcea şi el parte din trupă şi oftează… „-Dar d-ta, ce faci aici în Bucureşti?”. „-Eu… dau lecţii…”. Suntem în strada Buzeştilor. Eminescu se ridică-ncet şi face semn conductorului să oprească. „-Ce, pe-aici stai?” Poetul răspunde c-o mişcare plictisită din cap, care-nsemna şi „da”, şi „bună ziua”, şi multe de toate… Cinci ani după asta… Stăm amândoi la o masă în cafeneaua de la „Imperial”. În faţa noastră, la o altă masă, e un bătrân chel c-o figură foarte expresivă, de-o slăbiciune şi de-o paloare bolnăvicioasă. Eminescu îl priveşte lung, milos, nu-şi poate lua ochii de la el. Se pleacă incet la urechea mea: „-Oare cine-o fi? Tu nu-l cunoşti?”. „-Nu… da’ de ce mă-ntrebi?”. „-Grozav, seamănă cu tata”. Întrebăm pe chelner şi aflăm că-i consulul de la Salonic. Poetul mă sfătuieşte să traduc în versuri „Cei şapte de la Teba” şi laudă seninătatea şi măreţia tragediilor clasice. O fetiţă c-un paneraş de flori se tot milogeşte pe lângă noi, c-un aer de sfâşietoare mizerie. Aleg o garoafă şi i-o dau poetului care-mi spune că-i plac florile… Eminescu ridică-n sus garoafa c-un gest delicat, se uită gânditor la petalele invoalate, de un roş închis şi ca şi cum ar relua şirul unei discuţii întrerupte un moment, îmi spune: „-Degeaba, ne trebuie un poet care s-o ia peste câmpi nebuneşte… ne trebuie ceva nou, cu totul nou… un nebun, dar un nebun de geniu care să-şi [indescifrabil] el o formă a lui ş-un drum de [indescifrabil]”. Eu îl privesc lung nedumerit; aştept să văd cu ce se leagă asta. „-Uite, dintre tinerii de azi, ştii cine dă semne c-are să fie poet mare la noi?” „-Cine?” „-Mile. Da, da, nu te uita…Mile e poet… În „caietul roşu” al lui am găsit lucruri minunate!…” E târziu, aproape miezul nopţii. Afară plouă şi cum n-avem umbrelă, o ţinem mai mult o fugă pană la hotel Metropol. „-Rămâi la mine noaptea asta…” „-Nu pot, am de făcut gazeta pe mâine şi mie nu-mi vine la îndemână să scriu decât acasă la mine… Da’ hai că mă sui şi eu pentr-n sfert de ceas, poate-o mai sta ploaia”. Eminescu are chef de vorbă. Îmi povesteşte o dragoste a lui, o întâmplare curioasă care i-a inspirat poezia „Luceafărul” şi care nu se poate spune aici. „-Dar ştii că sunt două aproape?” Îşi ia pălăria şi pleacă grăbit. Mă culc. Ascult cum răpăie ploaia pe acoperiş; şi mă gândesc la marele Eminescu, cât îi de sărac şi de chinuit. Am un bilet de loterie şi fac planuri generoase pe câştigul cel mare de 100.000 lei. Aud paşi pripiţi de sală… o bătaie discretă în uşă: „-Cine-i?” Aprind lumânarea. Eminescu, ud leoarcă, îşi ia floarea de pe masă şi zgribulit, c-un râs copilăresc, îmi zice „noapte bună” şi pleacă… (Alexandru VLAHUŢĂ)

Eminescu de pe Mercur

Puţini ştiu că unul dintre craterele planetei Mercur se numeşte Eminescu. În aprilie 2008, misiunea spaţială Messenger a fotografiat un crater de pe Mercur, care a primit numele de Eminescu, în onoarea poetului naţional al României. Craterul Eminescu are un diametru de 125 km şi este interesant pentru cercetători din câteva motive, fiind unul dintre cele mai noi cratere formate pe suprafaţa planetei Mercur. În urma exploziei prin care a fost format craterul Eminescu, materialele expulzate din crater au format în jurul acestuia un lanţ secundar de cratere poziţionate circular, ca un inel de creste. Interesantă este şi localizarea geografică a acestui crater: la nord de ecuatorul mercurian, exact la întrepătrunderea zi-noapte.

Sălăjeanul

Sursa: Roncea.ro

Anunțuri
  1. Iulie 21, 2010 la 6:34 am

    Felicitari pentru articol si blog!

    EMINESCU SECRETUL POLITIC

    ECONOMISTUL MIHAI EMINESCU

    Aceste carti sint publicate cu CopyLIBER (au copierea, traducerea, difuzarea neingradite si gratuite).

    Daca aveti html-ul dezactivat: cu PASTE asezati link-ul in browser si, apoi, apasati ENTER.

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: