Victimele deportărilor comuniste şi fariseismul guvernării liberale

Interviu cu istoricul Mihai ADAUGE, consilier municipal Chişinău PPCD, realizat de Sergiu PRAPORŞCIC în studioul FLUX TV

– La 13 iunie s-au împlinit 69 de ani de la deportările din noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Acum suntem în perioada în care comemorăm victimele acelor tragice evenimente, dar şi a deportărilor care au urmat în perioada de ocupaţie sovietică, în special cele din 1949.

– În 1941 a avut loc primul val masiv de deportări, care făceau parte din politica de stat promovată de bolşevici, din ceea ce numeau ei „lupta de clasă”. Această luptă de clasă era aplicată pentru a realiza „transformările socialiste”, în special colectivizarea. Deportările reprezentau cea mai simplă metodă de a-i „convinge” pe ţărani să intre în colhozuri: ţăranii erau deportaţi, iar averile lor deveneau proprietatea gospodăriilor colective.

Deportările constituiau un mecanism de represalii prin care regimul bolşevic se răfuia cu naţiunile ocupate care manifestau un puternic spirit de rezistenţă anticomunistă.

Primele deportări în Basarabia au fost organizate în 1940

– S-a urmărit lichidarea fizică a băştinaşilor.

– Exact. Încă în 1937, Stalin a emis un ordin care prevedea ca din zonele de frontieră să fie îndepărtate toate elementele suspecte, Basarabia intrând în zona de frontieră. În 1940, Stalin bănuia că se află în ajunul unui război, de aceea a început lichidarea celor care puteau să opună rezistenţă regimului sovietic. Şi primele deportări au fost organizate în 1940. Au fost emise decizii ale instanţelor judecătoreşti prin care sute de oameni au fost acuzaţi, unii au fost condamnaţi la moarte. În august 1940, Moscova a trimis o directivă la Chişinău prin care se ordona recrutarea a 77 de mii de persoane pentru „şantierele comuniste din alte zone”. Astfel, din noiembrie până în august 1940, au fost deportate din Moldova 56 de mii de persoane, un fel de deportări camuflate.

În 1941, în ajunul declanşării războiului dintre Germania nazistă şi Rusia comunistă, deportările au căpătat un alt caracter, ele devenind o operaţiune militară. S-au întocmit listele celor care urmau să fie deportaţi: 4 507 de familii. De fapt, s-au făcut două liste: a celor arestaţi şi a celor deportaţi. Capii de familie, 4 507 de bărbaţi, au fost arestaţi şi condamnaţi, iar familiile lor – deportate. Soarta celor deportaţi în 1941 a fost dramatică, mult mai dramatică decât a celor deportaţi în 1940 sau în 1949. Din 4 507 de dosare, 4 362 erau politice, iar 165 de dosare erau penale, ele fiind intentate împotriva celor care au făcut parte din organele de jandarmerie. Aceşti 165 de foşti jandarmi nu au săvârşit nici un fel de crime, ei au fost incriminaţi penal doar pentru simplul fapt de a fi fost jandarmi.

Deportările din 1940 au început în noaptea din 12 iunie şi au continuat până pe 15 iunie. A fost o adevărată dramă a poporului nostru.

În 1992, autorităţile moldovene nu au avut curaj să spună adevărul şi să le facă dreptate celor deportaţi de ocupanţii sovietici

– Pe zi ce trece, rămân tot mai puţini supravieţuitori ai deportărilor din 1940, căci au trecut deja aproape 70 de ani. Din momentul proclamării independenţei Republicii Moldova până în prezent, statul nostru a refuzat cu încăpăţânare să le facă dreptate foştilor deportaţi şi urmaşilor lor. Statul aşa şi nu i-a despăgubit pe aceşti oameni. Li s-a oferit ceva acolo, dar ceea ce li s-a dat nu constituia nici măcar o mică parte din averea care le-a fost luată şi exploatată de-a lungul anilor de către stat. Nu vorbim de prejudiciile morale, care sunt greu de estimat. Este greu de estimat suferinţa celor deportaţi. Dar statul Republica Moldova era şi mai este dator să le întoarcă integral celor deportaţi averile care le-au fost confiscate. Şi nu e vorba doar despre cei deportaţi în 1940, ci de toţi deportaţii, inclusiv cei din 1949.

– Primul act de dreptate, care nu a fost decât unul parţial, guvernarea l-a făcut încă în perioada sovietică, în 1989, sub presiunea mişcării naţionale. A fost formată chiar o comisie pe lângă guvernul de atunci. Aceste lucruri s-au produs şi sub impactul schimbărilor care aveau loc atunci la Moscova, cărora toată lumea le-a spus Perestroika. La mai bine de un an de la proclamarea independenţei Republicii Moldova, la 8 decembrie 1992, Parlamentul de la Chişinău a adoptat, cu o mare întârziere, o lege care prevedea reabilitarea victimelor regimului totalitar. Victime ale regimului totalitar erau recunoscute toate persoanele care au avut de suferit din cauza terorii comuniste în perioada 7 noiembrie 1917 – 23 iunie 1990, adică până la declararea suveranităţii Republicii Moldova. Legea a fost modificată în repetate rânduri, dar, până la urmă, autorităţile nu au dorit să abordeze problema în toată complexitatea ei. În primul rând, pentru că se temeau să dea o apreciere politică a acestui fenomen. Deportările au fost organizate de Moscova şi în 1992 autorităţile de la Chişinău nu vroiau să supere fosta metropolă. Condamnarea deportărilor organizate de către sovietici implica şi responsabilitatea Moscovei, dat fiind că Federaţia Rusă s-a declarat moştenitoarea, succesorul de drept al Uniunii Sovietice.

Autorităţile moldovene nu au avut atunci curaj să spună adevărul şi să facă dreptate. Ba mai mult, au mai trecut nişte ani şi chestiunea deportaţilor a fost împinsă într-o zonă fără soluţie. Recompensele pentru deportaţi urmau să fie plătite din bugetele administraţiei publice locale. Dar bugetele locale au fost şi sunt sărace, nu au suficiente venituri pentru a acoperi cheltuielile curente ale primăriilor, cu atât mai mult nu au bani pentru a-i despăgubi pe foştii deportaţi.

Prin 2007 am avut o întrevedere cu un primar dintr-un sat din raionul Orhei care îmi spunea cu lacrimi în ochi că un consătean de-al său, fost deportat, s-a adresat instanţei şi a câştigat procesul, având o decizie irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie, prin care primăria era obligată să-i plătească compensaţii pentru pierderile suportate în timpul deportărilor. Era vorba de câteva sute de mii de lei pentru o familie. Dar primarul îmi spunea că în sat sunt 57 de asemenea familii şi dacă toţi ar fi urmat această cale şi ar fi obţinut şi ei o decizie judecătorească irevocabilă, atunci primăria trebuia, pur şi simplu, să falimenteze. În mod normal, aceste despăgubiri trebuie să fie plătite din Bugetul de Stat, pentru că statul trebuie să-şi asume această sarcină.

Atunci, în anii 1990, existau şanse de a iniţia un dialog în această problemă cu Federaţia Rusă.

Guvernul Filat abordează problema deportaţilor exclusiv în scopuri electorale

– Vom reveni la tema compensaţiilor pe care ar fi trebuit să le plătească Federaţia Rusă. Acum însă vă propun să ne referim la modul în care pe 13 iunie, la Chişinău, au fost comemorate victimele deportărilor din 1941. Presa a scris că pentru prima dată la un miting de comemorare a victimelor deportărilor au participat şi reprezentanţii puterii: membri ai Guvernului, în frunte cu premierul Filat, precum şi liderii partidelor de guvernământ. Este bine, este creştineşte că autorităţile să comemoreze victimele acelor atrocităţi. Dar pentru mine este foarte straniu faptul ca autorităţile au participat la un miting la care s-a cerut respectarea drepturilor acestor victime, a celor care au supravieţuit deportărilor. De ce guvernanţii participă la astfel de mitinguri, dacă ei sunt cei care guvernează, dacă ei sunt singurii care pot şi au obligaţia să schimbe situaţia. Ei trebuie să ia decizia privind despăgubirea celor deportaţi. În curând AIE va avea un an de când guvernează, dar până în prezent nu a făcut nimic pentru victimele deportărilor sovietice. De ce nimeni nu vrea să rezolve problema acestor deportaţi?

– Cred că explicaţia este simplă. Toţi abordează această problemă doar urmărind dividende electorale. Dintre foştii deportaţi au mai rămas o mână de oameni, ei nu pot influenţa masiv votul. Dar, despăgubirea lor implică mari cheltuieli. De aceea, nici actualul Guvern nu va face nimic.

Cu adevărat, este bine că guvernanţii au comemorat victimele deportărilor. Dar este ridicol când guvernarea organizează un miting, acesta fiind un mecanism prin care opoziţia face presiuni asupra guvernării în vederea luării unor decizii. Dar aşa reiese că guvernarea face presiuni asupra guvernării ca aceasta să-i despăgubească pe deportaţi. Guvernul dispune de alte pârghii, de alte mecanisme. El putea să vină cu un program complet de abordare a acestei probleme. Problema este mult mai gravă, decât cred unii. În primul rând, au rămas dosare de condamnare a celor deportaţi care nu au fost reexaminate, oamenii nu au fost reabilitaţi.

O altă problemă foarte gravă este că atunci când prin anii 50-60 au fost eliberaţi oamenii din lagăre, cam o treime dintre cei deportaţi li s-a refuzat dreptul de a se întoarce acasă, pe teritoriul actualei Republici Moldova. Unii dintre ei s-au întors în pofida acestei interdicţii, au venit acasă şi au stat ascunşi pe la rude. Dar foarte mulţi s-au stabilit cu traiul în străinătate. Iată Republica Moldova are obligaţia să le acorde acestor persoane cetăţenia ţării lor şi să le întoarcă proprietăţile sau valoarea acestora în bani, ca aceşti oameni, dacă vor, să poată reveni la baştină, în patria lor. Aşa au făcut ţările baltice. Şi sunt mulţi care vor să revină acasă, lumea trimite scrisori prin tot felul de instanţe, dar legislaţia noastră nu le dă dreptate, nu le restituie cetăţenia de care aceştia au fost privaţi în mod abuziv şi ilegal.

Încă în 1999 Agenţia pentru Refugiaţi a ONU a venit cu soluţii pentru problema deportaţilor din Moldova. Toate guvernările au dat cu piciorul

În 1999, Agenţia pentru Refugiaţi a Organizaţiei Naţiunilor Unite a examinat problema deportărilor şi victimelor acestora din Republica Moldova şi a elaborat un raport. În acest raport agenţia constată că Republica Moldova niciodată nu va fi în stare să rezolve de una singură această problemă, nu are resursele necesare. De aceea, ea face trimitere la un dialog în acest sens cu Rusia. Însă, ceea ce este cel mai interesant e că Agenţia propune ajutorul comunităţii internaţionale în rezolvarea acestei probleme. Agenţia pentru Refugiaţi a ONU a propus un program masiv de construcţie a locuinţelor. Aceste locuinţe urmau să fie date celor care au fost deportaţi şi trebuie despăgubiţi sau celor care au fost deportaţi şi urmau ca acum să fie repatriaţi. Dar din 1999 până în prezent, nici unul dintre cabinetele de miniştri care s-au perindat la Chişinău nu a acceptat această mână de ajutor întinsă de către Agenţia pentru Refugiaţi a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

– Iată ce a declarat Vladimir Filat la mitingul din 13 iunie 2010 de la Chişinău: „Au trebuit să treacă 69 de ani ca să începem să vorbim deschis şi tare despre ceea ce s-a întâmplat cu poporul nostru”. La acelaşi miting, liderul AMN, Serafim Urechean, a declarat: „Dumnezeu să ne ajute să-i restabilim în drepturi pe cei care au suferit de pe urma dictaturii comuniste. Să facem tot posibilul ca aceste crime să nu se mai repete”. Şi Marian Lupu a participat la mitingul organizat de guvernanţi, la care a făcut următoarea declaraţie: „Comemorăm o zi neagră a poporului nostru. Peste 1 300 de vagoane au plecat acum 69 de ani din Gara Chişinău, lăsând copii orfani, familii distruse şi proprietăţi pierdute. Trebuie să ne cunoaştem şi să condamnăm filele negre din istorie, ca să nu se mai repete”.

Trebuie să menţionăm că nici domnul Filat, nici domnul Urechean şi nici domnul Lupu nu sunt pentru prima dată la guvernare, ei au mai guvernat, dar nu ştiu de ce abia acum şi-au adus aminte de cei deportaţi. Atâta doar – şi-au amintit, că de făcut oricum nu fac nimic, deşi ei se află la guvernare şi au obligaţia să le restituie foştilor deportaţi şi urmaşilor lor averile care le-au fost confiscate.

Ştim că guvernanţii ştiu să găsească tot felul de explicaţii, ne vor spune că nu au făcut nimic pentru deportaţi pentru că au avut puţin timp, pentru că e criză, că nu sunt bani la buget. Este adevărat. Însă şi contrabanda cu ţigări este mare, şi evaziunea fiscală este enormă. Se fac atâtea ilegalităţi, atâţia nu plătesc impozite pentru că au protecţie la Guvern sau în alte structuri de stat, în instituţiile de control: Procuratură, Fisc, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, SIS etc. Toată lumea ştie şi s-a scris atât de mult în presă că mulţi dintre ofiţerii din aceste instituţii au afaceri pe care le protejează, că sunt oameni de afaceri care le dau bani lor, adică îi mituiesc, ca să nu plătească impozitele către stat.

Domnule Mihai Adauge, aţi adus în discuţie ideea care a fost vehiculată nu o singură dată la Chişinău că Federaţia Rusă ar trebui să plătească despăgubiri ţării noastre pentru ceea ce s-a întâmplat în perioada ocupaţiei sovietice. Această idee a reapărut în atenţia opiniei publice atunci când şi-a început activitatea Comisia Cojocaru, care a fost creată prin decretul preşedintelui interimar Mihai Ghimpu în vederea condamnării crimelor regimului totalitar comunist. Mie mi se pare că, în momentul de faţă, lansarea ideii privind înaintarea unor pretenţii faţă de Rusia ca aceasta să plătească despăgubiri este una, cel puţin, foarte deplasată şi chiar hazardată. În primul rând, conducerea Republicii Moldova nu este în măsură să înainteze astfel de pretenţii Federaţiei Ruse, ea este mult prea incoerentă în mesajul său diplomatic şi în cel politic, nu există o coeziune în interiorul alianţei de guvernământ, o poziţie clară care să facă posibil un asemenea demers. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că au trecut atâţia ani, ruşii de astăzi nu sunt vinovaţi pentru deportările care au avut loc 69 de ani în urmă, nu ruşii de astăzi au ucis, au deportat, au împuşcat. Erau alţi ruşi şi nu erau doar ruşi, erau şi alţii printre ei. Credeţi că putem să le punem în cârcă ruşilor de astăzi crimele de atunci? Ar fi corect, ar fi creştineşte să le spunem: voi sunteţi vinovaţi de ceea ce s-a întâmplat?

Premierul Filat afirmă un neadevăr atunci când vorbeşte despre deportări

– Problema trebuie abordată în întreaga ei complexitate. Cred că iniţial avea rost să se abordeze această problemă, să se iniţieze nişte negocieri cu Rusia. Asta se putea face atunci când patrimoniul URSS a fost împărţit între fostele republici unionale. Însă guvernanţii noştri nu aveau curaj politic ca să facă asta pentru că întreaga clasă politică guvernantă era controlată de Moscova. O altă şansă ratată a fost anul 1999, la care m-am referit atunci când am vorbit despre raportul Agenţiei pentru Refugiaţi a ONU. Tot atunci s-au realizat cele mai importante privatizări a patrimoniului public, privatizări pe care le-au efectuat unii dintre guvernanţii de astăzi şi, în primul rând, premierul Vladimir Filat, care atunci era şeful Departamentului Privatizare. Sigur că Filat spune un mare neadevăr atunci când afirmă că abia astăzi vărsăm lumină asupra celor întâmplate acum 69 de ani. Ori premierul nu a citit nimic din multele studii şi cercetări istorice care au fost scrise până în prezent, ori acest subiect, pur şi simplu, nu l-a interesat pentru că, în general, evenimentele de atunci au fost mediatizate şi abordate în cârcă de istorici şi chiar de o parte a clasei politice. Este adevărat că întotdeauna rămâne loc pentru noi dezvăluiri.

Poate fi obligată cumva Rusia ca să contribuie şi ea la achitarea acestor despăgubiri? Este greu de răspuns la această întrebare. Spre exemplu, mulţi dintre cetăţenii Poloniei care au fost deportaţi de către sovietici s-au adresat la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului şi acum polonezii au dosare la CEDO împotriva Rusiei. Moscova a încercat să soluţioneze pe cale amiabilă aceste litigii, propunându-le polonezilor care au fost deportaţi câte o sută de dolari de căciulă. Sigur că nu e decât o sumă derizorie, care seamănă mai mult cu o bătaie de joc. Dosarele se află acum la CEDO, dar mai mulţi analişti politici spun că aceste dosare nu prea au şanse, pentru că Rusia ar influenţa foarte mult politica europeană…

Rusia este totuşi vinovată de ceea ce s-a întâmplat

– Şi Polonia nu este succesoarea URSS-ului, iar Republica Moldova este una dintre succesoarele Uniunii Sovietice. Deci, moldovenii ar avea la CEDO şi mai puţine şanse decât polonezii.

– Ar mai fi de menţionat câteva lucruri importante. Potrivit legislaţiei sovietice, a normelor juridice din acele timpuri, deportările din 1941 şi apoi cele care au urmat nu pot fi calificate altfel decât genocid, fiindcă şi Constituţia URSS, şi alte legi interziceau în mod categoric deportările, strămutările abuzive de populaţie. Acestea constituiau o crimă împotriva umanităţii. Mai mult ca atât, la Nurnberg, când a fost acuzat şi condamnat nazismul, unul dintre capetele de acuzaţie erau deportările organizate de către fascişti. Aceste crime au fost calificate drept crime împotriva umanităţii. Cel care a înaintat aceste acuzaţii a fost procurorul din partea URSS. Sovieticii condamnau deportările, dar tot ei, la ei acasă, săvârşeau această crimă oribilă. Rusia este vinovată de ceea ce s-a întâmplat. În dreptul internaţional avem un exemplu în care statele care s-au făcut vinovate de aceste crime au achitat despăgubiri. Astfel, statul german plăteşte despăgubiri până astăzi urmaşilor celor care au avut de suferit din cauza fascismului în cel de al Doilea Război Mondial. Adică, teoretic, această abordare nu este lipsită de sens. Însă, la modul practic, sigur că acest proiect este irealizabil: Rusia nu va putea fi implicată în despăgubirea celor care au avut de suferit. Mai ales că actuala guvernare are, pe alocuri, un mesaj strident antirusesc şi nu are un dialog eficient cu Moscova.

Chişinăul are obligaţia să recunoască genocidul organizat de sovietici

– Însă, indiferent ce guvernare s-ar instala la Chişinău, statul Republica Moldova este dependent de resursele energetice din Rusia şi de piaţa de desfacere de acolo, astfel că abordarea acestei probleme nu ar însemna decât înrăutăţirea gratuită a relaţiilor bilaterale moldo-ruse şi ţara noastră nu ar suporta decât consecinţe negative.

– Ceea ce ar putea face statul nostru ar fi să recunoască genocidul organizat de regimul de ocupaţie sovietic.

– Da, dar una este să recunoşti la tine acasă genocidul, şi alta este ca acest act criminal să fie recunoscut şi condamnat de către comunitatea internaţională. Mi se pare foarte greu, aproape imposibil, ca statul nostru să obţină acest lucru, mai ales că cei care guvernează astăzi nu au fost solidari cu ucrainenii care au cerut recunoaşterea Holodomorului. Acum, se pare, doi ani, creştin-democraţii moldoveni au propus Parlamentului de la Chişinău să recunoască Holodomorul, dar toţi au refuzat: şi Marian Lupu, şi Vladimir Filat, şi Dumitru Diacov, şi Serafim Urechean. Cu excepţia celor din PL, liderii tuturor componentelor AIE au refuzat să condamne Holodomorul. Dar Kievul a solicitat insistent recunoaşterea internaţională a Holodomorului şi a sperat că autorităţile de la Chişinău vor sprijini acest demers legitim al lui, dat fiind că aceste crime s-au produs şi în Republica Moldova.

– Aceasta demonstrează faptul că nu avem o clasă politică consecventă care ar acţiona urmărind doar realizarea intereselor naţionale ale Republicii Moldova. Asta s-a cerut de la actualii lideri AIE când li s-a propus să se pronunţe pentru condamnarea Holodomorului. Orice guvernare trebuie să aibă curaj să spună lucrurilor pe nume.

– Domnule Mihai Adauge, vă mulţumesc mult pentru această discuţie.

Alexandra COJOCARU, pentru FLUX

Publicitate