Prima pagină > Politica > Iurie Roşca, preşedinte PPCD: TEZE PREZENTATE ÎN CADRUL SEMINARULUI FONDULUI „PRIZNANIE”

Iurie Roşca, preşedinte PPCD: TEZE PREZENTATE ÎN CADRUL SEMINARULUI FONDULUI „PRIZNANIE”

1. Consecinţele juridice, politice, şi internaţionale ale decretului lui Ghmpu cu privire la declararea zilei de 28 iunie drept zi a ocupaţiei sovietice.

Documentul are un caracter populist evident, cu funcţie de piar, menit să sporească gradul de influenţă asupra alegătorului, sensibil la evenimentele tragice ale istoriei. Este doar una dintre multiplele acţiuni şi demersuri ale acestui personaj populist, fără simţul responsabilităţii şi minimul de instruire necesar pentru exercitarea unei asemenea funcţii. Farsa caricaturală de semnare a copiei Declaraţiei de Independenţă, manifestarea organizată cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la proclamarea suveranităţii, tentativa de interzicere a simbolicii comuniste şi de condamnare a comunismului, în scopul eliminării Partidului Comuniştilor din viaţa politică a ţării, refuzul de a dizolva Parlamentul, precum şi tentativa de uzurpare a puterii în stat, pe 9 martie curent, sunt elementele caracteristice ale stilului comportamental războinic şi agresiv al lui Mihai Ghimpu.

Calculul este unul extrem de simplu – de a inflama spiritele în rândul adepţilor săi, care percep doar emoţional acest gen de acţiuni. Ghimpu a rămas ostatecul logicii de confruntare, de dezbinare a societăţii şi de exacerbare a stării de conflict, de ridicare a baricadelor politice şi psihologice pe care nu le va putea părăsi niciodată.

Ghimpu nu este în stare să facă diferenţa dintre retorica şi stilul admisibil în cadrul unui miting de protest al unui partid de opoziţie pe de o parte şi rigorile juridice şi politice ale unui decret prezidenţial pe de altă parte.
Consecinţele sunt evidente: dezbinarea societăţii, aprofundarea confruntărilor politice, divizarea forţelor politice nu în oponenţi şi parteneri, ci în duşmani şi „ai noştri”. În lista acestor duşmani sunt incluşi nu doar comuniştii, ci şi toţi cei care exprimă un alt punct de vedere. Fiind un anticomunist radical, Ghimpu întruchipează omul cu o gândire totalitară, ireconciliabilă (dacă noţiunea de „gândire” este potrivită în acest context), care împărtăşeşte principiul bolşevic „Cine nu este cu noi, este împotriva noastră”. După mine, aceasta nu este altceva decât un neobolşevism liberal.
Perceperea simplistă, în alb-negru, a cotidianului şi a realităţilor politice, determină o abordare schematică de către Ghimpu a situaţiei geopolitice şi a partenerilor regionali ai Republicii Moldova. Adică, altfel spus, România ne este prieten, iar Rusia ne este duşman.
Vina pentru înrăutăţirea relaţiilor politice şi economice ale Republicii Moldova cu Rusia cade în totalitate pe seama lui Ghimpu. Toată retorica despre mândria naţională, declanşată cu această ocazie, este lipsită de sens din simplul motiv că de data aceasta Rusia nu a dat nici un motiv pentru înrăutăţirea relaţiilor.
Bineînţeles, orice ţară, de la Germania şi SUA până la China, are nevoie de relaţii politice şi economice cu Rusia. Iar tonalitatea corectă în relaţiile diplomatice cu acest stat este o necesitate evidentă.
Constituirea noilor state independente în spaţiul post-sovietic a fost marcată de numeroase contradicţii dintre acestea şi Rusia. De multe ori, contradicţiile s-au transformat în confruntări. Dar toate ţările din regiune tind să stabilească un dialog cu Moscova, fără a-şi sacrifica, însă, interesele lor naţionale.
Moldova trebuie să ceară cu insistenţă încetarea prezenţei militare ruse pe teritoriul său şi să pledeze în continuare pentru soluţionarea paşnică a conflictului transnistrean. Dar pentru asta există pârghii politice şi diplomatice, există formatul de negocieri 5+2. Iată de ce decretul lui Ghimpu este mai degrabă un act de provocare, care subminează procesul de negocieri.
Punctul opt al Decretului prin care este cerută retragerea imediată a trupelor ruse sună ca un ultimatum. Continuarea logică a acestuia ar fi un eventual punct nouă care ar ameninţa, în caz contrar, cu realizarea punctului opt pe cale militară. Ar fi de presupus că stilul acestui punct a fost preluat de domnul Ghimpu din Nota ultimativă a Uniunii Sovietice către România regală, din 26 iunie 1940. Vă mai amintiţi? „Astăzi, când înapoierea militară a Rusiei sovietice a rămas în trecut…” ş.a.m.d.

2. Confruntarea dintre PCRM şi AIE. Recomandările Comisiei „Ghimpu—Cojocaru” privind condamnarea totalitarismului comunist ca o nouă etapă a luptei politice.

Această iniţiativă nu aduce cu sine nimic nou. Regimul totalitar comunist a fost condamnat încă acum 20 de ani de către Parlament. Declaraţia de Independenţă, pe care nimeni şi niciodată nu o poate nici modifica, nici anula, a pus clar toate accentele istorice şi politice.
Esenţa iniţiativei respective este eliminarea PCRM, ca oponent principal al guvernării, din viaţa politică a ţării.
Contradicţiile din interiorul AIE au consolidat doar imaginea lui Ghimpu de luptător împotriva comunismului, în detrimentul celorlalţi parteneri de coaliţie.
Dat fiind faptul că Uniunea Sovietică, spre deosebire de Germania, nu a fost o ţară învinsă în urma celui de al Doilea Război Mondial, comunismul, spre deosebire de fascism, nu a fost condamnat de comunitatea internaţională, iar partidele comuniste activează legal în ţările occidentale.
Crimele comunismului totalitar sunt cunoscute de toată lumea, în urma acestuia având de suferit milioane de oameni şi zeci de popoare. Ar fi cu totul imoral şi stupid să negi această evidenţă. Dar asta nicidecum nu înseamnă că actuala conducere a Moldovei ar trebui să se ocupe de predarea lecţiilor de istorie, iar mai exact, de reglarea conturilor cu actualul Partid al Comuniştilor, speculând trecutul nostru tragic.
Ghimpu şi cei de o speţă cu el sunt incapabili să gândească pozitiv, să construiască, să soluţioneze probleme economice şi sociale. Hobby-ul lor maniacal este „vânătoarea de vrăjitoare”, căutarea permanentă a duşmanului, lupta cu umbrele şi coşmarurile.
Aceste acţiuni îndreptate împotriva PCRM doar consolidează formaţiunea respectivă. Vom observa că, îndată ce Ghimpu a numit 28 iunie drept zi de ocupaţie, Voronin a numit aceeaşi dată drept zi a eliberării. Adică, liberalii şi comuniştii sunt două partide care se autoexclud, dar, în acelaşi timp, se completează reciproc. În interpretare marxistă aceasta situaţie se numeşte „dialectică” sau „lupta şi unitatea contrariilor”.

3. Decizia AIE de desfăşurare a referendumului constituţional la 5 septembrie, ca instrument de instituire a formei prezidenţiale de guvernare. Poziţia forţelor politice parlamentare şi extraparlamentare: susţinere, boicotare sau ignorare.

Sursele istorice şi motivarea reală a acestei decizii sunt evidente. Amintim că această idee a fost materializată pentru prima dată în URSS de către Mihail Gorbaciov. După constituirea, în primăvara anului 1989, a Congresului Deputaţilor Poporului din URSS, în urma primelor alegeri democratice în acest parlament din perioada „Perestroika”, Gorbaciov şi vârfurile PCUS nu au mai dorit să se joace de-a democraţia şi să-i asculte pe Saharov sau pe deputaţii din ţările baltice în cadrul şedinţelor Congresului.
Iată de ce la 15 martie 1990, Congresul Deputaţilor Poporului din URSS l-a ales pe preşedintele acestui organ (spikerul şi secretarul general al PCUS) Mihail Gorbaciov în funcţia de preşedinte al URSS. Astfel că puterea a trecut de la Soviete la Preşedinte. Bineînţeles, Gorbaciov nu a fost ales în bază de alternativă. Scopul acţiunii a fost concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane şi consolidarea regimului autoritar.
În primăvara anului 1990, conducerile republicilor unionale, formate în urma primelor alegeri democratice în Sovietele Supreme, nu au făcut altceva decât să repete acest truc. Nomenclatura s-a văzut ameninţată de primele manifestări ale parlamentarismului şi democraţiei, care nu îi mai permiteau exercitarea unui control total asupra puterii în stat. Atunci a fost dat startul unui proces, numit inspirat, „parada preşedinţilor”.
Amintim că la momentul constituirii primului Parlament în primăvara anului 1990, Mircea Snegur a fost ales preşedinte al acestuia. Dar, deja în toamnă dorinţa de a-şi concentra în propriile mâini toate pârghiile puterii şi de a instaura un regim autoritar în detrimentul parlamentarismului democratic s-a materializat prin alegerea lui Snegur în funcţia de preşedinte al statului în cadrul Parlamentului. Evenimentul s-a produs la 3 septembrie 1990. Iar peste un an, la 8 decembrie 1991, Snegur a fost ales de către întregul popor, „democratic”, adică fără alternativă, în funcţia de preşedinte al ţării.
Constituţia adoptată la 29 iulie 1994 prevedea alegerea şefului statului de către întregul popor. În baza acesteia, în 1996, în funcţia de şef al statului a fost ales Petru Lucinschi. Dar, deja peste doi ani, acesta a considerat că are prea puţine competenţe. Lucinschi nu putea să accepte doar un control parţial asupra Parlamentului şi Guvernului. El râvnea întreaga putere. Astfel preşedinţia şi camarila sa au declanşat un război politic de proporţii cu Parlamentul şi parlamentarismul. Anii 1999 şi 2000 au fost marcaţi de o criză politică profundă, determinată de setea nepotolită de putere a lui Lucinshi şi acoliţilor săi. Războiul de atunci l-a câştigat Parlamentul. După cum se ştie, aventura cu lărgirea atribuţiilor şefului statului s-a încheiat la 5 iulie 2000 cu modificarea Constituţiei în favoarea formei parlamentare de guvernare, adică alegerea preşedintelui ţării de către Parlament.
Din păcate, atunci a fost făcut doar primul pas spre o democraţie reprezentativă şi funcţională. Deputaţii s-au limitat la modificarea procedurii de alegere a preşedintelui statului şi nu s-au atins de împuternicirile acestuia, care au rămas în continuare mult prea largi. Iar norma cu privire la numărul minim de voturi de trei cincimi, adică 61 din 101 voturi, s-a dovedit a fi o capcană. Cu atât mai mult cu cât preşedintele în exerciţiu a căpătat dreptul de a dizolva Parlamentul în cazul nealegerii şefului statului.
Soluţia optimă de depăşire a acestui blocaj constituţional în sensul unor relaţii democratice şi echilibrate dintre preşedinte, Parlament şi Guvern ar fi continuarea reformei iniţiate în 2000 în favoarea formei parlamentare de guvernare. Adică, este necesară simplificarea modalităţii de alegere a preşedintelui statului în Parlament şi, concomitent, limitarea atribuţiilor acestuia în favoarea Parlamentului şi Guvernului.
Cu părere de rău, AIE a ales calea antidemocratică. Refuzul de a dialoga, de a accepta compromisul şi de a partaja puterea a dus la situaţia din 9 martie, când cvartetul liderilor AIE a anunţat societatea despre intenţia lor de a organiza un referendum şi a adopta o nouă Constituţie, modificând totodată procedura de alegere a şefului statului în favoarea alegerii directe a acestuia. Atunci, Comisia de la Veneţia şi Curtea Constituţională au stopat această aventură.
Recenta decizie a Alianţei privind organizarea referendumului din 5 septembrie şi alegerea ulterioară a şefului statului prin vot direct de către popor urmăreşte acelaşi scop, de care au fost animaţi la timpul lor Gorbaciov, Snegur şi Lucinshi şi anume de a-şi subordona întreaga putere în stat: legislativă, executivă, judecătorească şi locală. În felul acesta, „verticala puterii”, regimul autoritar ca mecanism de control asupra societăţii – iată scopul adevărat care constituie mobilul celor patru din fruntea AIE.
Modificarea procedurii de alegere a şefului statului nu va duce la depăşirea crizei politice actuale, ci, dimpotrivă, o va aprofunda. Împuternicirile preşedintelui vor rămâne absolut aceleaşi, ca şi în varianta anului 1994, când şeful statului era ales prin vot direct ca în varianta anului 2000, când acesta era ales de către deputaţi.
„Verticala puterii” în Republica Moldova a fost, este şi va rămâne o formă regretabilă şi antidemocratică de guvernare a ţării, atâta timp cât nu vor fi revizuite cel puţin câteva articole ale Constituţiei.
Articolul 98 al Legii Fundamentale, care îi oferă preşedintelui dreptul exclusiv de a desemna candidatul pentru funcţia de prim-ministru, după consultări formale cu fracţiunile parlamentare, cuplat cu articolul 85 (2), care îi permite preşedintelui să dizolve Parlamentul după două încercări eşuate de confirmare a componenţei cabinetului de miniştri, pune puterea executivă în subordinea totală a şefului statului şi în afara controlului Parlamentului. Articolul 98(6) agravează şi mai mult situaţia. Citez: „În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a funcţiei, Preşedintele Republicii Moldova revocă şi numeşte, la propunerea Prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului.”. Aceasta înseamnă că, după confirmarea componenţei Guvernului în organul legislativ, preşedintele ţării şi prim-ministrul pot schimba în totalitate şi de un număr nelimitat de ori, întreaga componenţă a cabinetului de miniştri, fără participarea Parlamentului. Să ne amintim că anume aşa au decurs lucrurile în perioada anilor 2001-2005, când miniştrii aflau despre faptul că au fost demişi din presă, ca, de altfel, şi deputaţii. Astfel, rolul Parlamentului ca organ suprem de reprezentare a poporului, este redus, dacă nu la zero, atunci, cel puţin, la unul pur decorativ.
De altfel, faptul subordonării Guvernului faţă de preşedinte şi scoaterea lui de sub controlul Legislativului, reiese şi din articolul 98 (5), care sună în felul următor: „Guvernul îşi exercită atribuţiile din ziua depunerii jurământului de către membrii lui în faţa Preşedintelui Republicii Moldova.”.
Prin urmare, referendumul nu este în stare să soluţioneze criza politică şi nu-şi propune să perfecţioneze Constituţia. Acesta reprezintă pentru AIE o doar modalitate de menţinere şi concentrare a puterii, în detrimentul principiului statului de drept şi echilibrului dintre ramurile puterii.
Pentru a supune actuala putere unui test de democraţie ar fi suficient să-i întrebăm pe fiecare dintre cei patru şefi ai AIE, dacă sunt gata să propună pentru adoptare în cadrul referendumului o scurtă completare la articolul 98 (1), cu următorul conţinut: „Fracţiunea parlamentară sau coaliţia postelectorală, care deţine nu mai puţin de 50+1 mandate, îi propune preşedintelui candidatura pentru funcţia de prim-ministru.” Mă îndoiesc că acest test elementar de democraţie va fi acceptat de alianţă. Din simplul motiv că fiecare dintre liderii Alianţei visează să se instaleze în fotoliul de şef al statului şi să şi-i subordoneze pe toţi ceilalţi.
Iar întrucât îl putem considera , fără rezerve, drept părinte fondator şi animator al AIE pe Petru Lucinschi, referendumul din 5 septembrie poate fi numit cu siguranţă „revanşa lui Lucinshi”. După zece ani de intrigi şi jocuri de culise, el a obţinut până la urmă ceea ce şi-a dorit, iar discipolii săi din AIE s-au dovedit a fi nişte elevi sârguincioşi.
În felul acesta, dacă referendumul şi alegerile prezidenţiale directe vor avea loc, indiferent de faptul cine le va câştiga şi dacă Ghimpu va dizolva sau nu Parlamentul, viitorul preşedinte al ţării sau fie îşi va subordona majoritatea deputaţilor, fie va dizolva organul legislativ. Cum ziceau vechii romani, Tertium non datum. Adică, ori regim autoritar, ori noi alegeri şi un nou val de instabilitate politică.
Mai mult ca probabil, în viitor, în Moldova nu vor mai exista partide capabile să acumuleze majoritatea de unii singuri, prin urmare vor fi constituite coaliţiile postelectorale. Iar dacă modelul AIE va avea sorţi de izbândă, este evident că preşedintele ţării va fi de la un partid, iar premierul, de la altul. Şi atunci vom avea în Moldova situaţii similare celor pe care le urmăream până nu de mult atât în România cât şi în Ucraina: conflicte permanente dintre preşedinţi şi premieri. Războiul dintre Băsescu şi Tăriceanu, ca şi cel dintre Iuşcenko şi Timoşenko au provocat criza puterii, destabilizare şi consecinţe economice dezastruoase.
În această situaţie, PPCD nu intenţionează să participe la referendum, dar nici nu va întreprinde acţiuni de boicotare a acestuia. Mai devreme sau mai târziu va fi necesară o revenire la reforma constituţională, iar modelul optim pentru Republica Moldova este cel de republica parlamentară. Ca în Germania, Austria, Italia, Cehia, Ungaria, Estonia, Letonia şi alte ţări.

4. Revizuirea concepţiei politice naţionale şi valorilor europene: între democraţie şi etnocraţie

Actualele exacebări din retorica preşedintelui interimar şi a altor conducători ai AIE, care trâmbiţează exaltat despre trecutul tragic şi drepturile naţionale ale populaţiei autohtone, este un ecou al valului justificat de deşteptare naţională care s-a format în perioada Perestroika şi a marcat întreaga perioadă de constituire a statului moldovenesc independent. Însă în timp ce lupta de acum douăzeci de ani pentru limba de stat şi revenirea ei la alfabetul latin, pentru renaştere naţională era o necesitate firească, după o jumătate de secol de marginalizare a culturii naţionale în URSS, astăzi această retorică arată cel puţin neadecvat. Şi asta pentru simplul fapt că majoritatea populaţiei din Republica Moldova, români sau moldoveni, cum se autoidentifică mulţi reprezentanţi ai populaţiei majoritare, demult nu mai constituie o minoritate aflată sub presiunea naţiunii dominante a fostei URSS, ci este o majoritate de circa 80% în noul stat independent, democratic şi european.
Dar sindromul omului umilit, care râvneşte să-şi redobândească drepturile sale, mai apasă capetele înfierbântate ale lui Ghimpu şi tovarăşilor săi de luptă. Aceştia amintesc tot mai mult de partizanii care continuau să deraieze trenuri ani mulţi după terminarea războiului, din simplul motiv că acestora nu le-a comunicat nimeni că războiul s-a sfârşit demult. Şi mă tem că va fi imposibil să îi convingem pe unii politicieni de la noi că au venit alte vremuri şi ar fi cazul să iasă din tranşee. Ei vor rămâne pentru totdeauna în stare de război, luptând cu fantomele propriei imaginaţii. Trenul istoriei a ajuns deja departe, iar „neobosiţii luptători pentru cauza dreaptă” l-au pierdut iremediabil. Pentru aceştia timpul s-a oprit în loc cu douăzeci de ani în urmă, iar nostalgia şi patimile revoluţionare i-au orbit cu totul. Problemele economice şi sociale, chestiunile de construcţie legislativă şi instituţională a statului le sunt străine acestor oameni. Lor să le dai luptă, duşmani, confruntare. Pentru ei această stare este un soi de narcomanie ideologică: fără o doză permanentă de duh revoluţionar şi gesturi războinice ei nu pot trăi nici o zi.

PPCD a declarat în repetate rânduri că, în accepţie europeană, democratică, toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt moldoveni. Aici termenul „moldovean” nu are o conotaţie etnică. Acesta este un politonim, tipicpentru orice societate civilă. Toţi cetăţenii ţării noastre sunt moldoveni, dar de provenienţă etnică diferită. Autoidentificarea culturală, etnică este un drept individual al fiecărui om şi statul nu-i poate indica cetăţeanului în mod ultimativ care este identitatea sau apartenenţa lui naţională.

5. „Războiul simbolurilor” sau lupta cu simbolurile? 28 iunie, 6 iulie (începutul deportărilor staliniste), 2 august (crearea RSSM), 23 august (Pactul Molotov—Ribbentrop) – ca test de maturitate pentru elitele politice din Moldova.

Fără îndoială, istoria trebuie ştiută. Pentru aceasta există şcoala, ştiinţa istorică, arta, presa. Dar atunci când istoria devine instrument de piar politic, sursa unor bătălii politice, aceasta poate să aducă mult rău întregii societăţi. Răscolirea excesivă de către politicieni a istoriei este un lucru periculos şi ar putea provoca noi conflicte care să arunce în aer întreaga societate.
Şi nu dea Domnul ca trecutul nostru să tragă în prezentul şi în viitorul nostru.

9 iulie 2010

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: