Mi-am arborat Tricolorul la poartă

Campania „Arborează un drapel”, lansată de Publika TV, ia amploare: tot mai mulţi cetăţenii moldoveni merg la magazin, cumpără un tricolor roş-galben-albastru – drapelul de stat la Republicii Moldova, şi-l arborează pe casa în care locuiesc, la oficiu sau în alt loc public sau privat. Publicaţia FLUX subscrie campaniei „Arborează un drapel”, iniţiată de Publika TV, mai ales că pentru prima dată această idee a fost lansată în mod public încă acum trei ani, într-un interviu acordat ziarului nostru de către liderul creştin-democrat Iurie Roşca. Titlul acestui interviu este „31 august 1989” şi a apărut pe dată de 31 august 2007. Iată ce spunea Iurie Roşca încă acum trei ani:
„De ziua naţională a Republicii Moldova, 27 august, mi-am arborat Tricolorul la poartă. Cred că ar fi bine să avem cu toţii grijă ca, alături de sfânta cruce, să înălţăm în spaţiul public şi privat drapelul naţional, acesta urmând să devină un element permanent al identităţii noastre”.

Reproducem integral interviul acordat de Iurie Roşca publicaţiei noastre, interviu care rămâne la fel de actual ca şi în ziua apariţiei sale.

31 august 1989

Interviu cu Iurie ROŞCA, preşedinte al PPCD şi vicepreşedinte al Parlamentului

Corespondent FLUX: – Credeţi că astăzi mai este actual şi oportun să marcăm la 31 august sărbătoarea „Limba noastră cea română”?

Iurie Roşca: – Categoric da. Ca fostă naţiune captivă, ca popor supus unei deznaţionalizări metodice din 1812 şi până cel puţin în 1989, sub ocupaţie rusească şi apoi sovietică (adică sub acelaşi ocupant, dar sub alt regim politic, la fel de şovin), cu excepţia scurtei perioade interbelice, care ne-a ferit de o asimilare completă, avem nevoie şi astăzi de o lungă şi profundă perioadă de reabilitare a fiinţei noastre naţionale, mutilate sub presiunea unei limbi şi culturi străine atâta amar de vreme. Iar limba naţională este cea mai puternică purtătoare a identităţii noastre.

Aş face trimitere aici la ultima lucrare a celebrului istoric american de la Universitatea Harvard Samuel P. Huntington “Cine suntem?” (“Who are we?”), o carte care ia în dezbatere cu o intensitate şi elocvenţă de excepţie problema identitaţii naţionale a americanilor. Ea ar putea fi luată ca punct de reper atunci când vizăm chestiunea profilului nostru identitar. Atunci când vorbim de confuzia identitară care frământă societatea noastră şi care divizează clasa politică este bine să reţinem de pildă o idee formulată de cercetătorul american în felul următor: “Interesele naţionale sunt determinate de identitatea naţională. Înainte de a putea să le definim, trebuie să cunoaştem cine suntem”. Preocuparea autorului e perfect valabilă şi pentru noi. Aşa cum pentru americani elementele-cheie care le definesc fiinţa sunt limba engleză şi tradiţia anglo-saxonă, alături de sentimentul religios sau de creştinismul protestant, pentru noi limba şi tradiţia istorică românească, alături de creştinismul ortodox formează componentele de bază ale identităţii noastre inconfundabile. Limbile şi cultele minoritare nu sunt excluse de aici, ele fiind complementare limbii şi credinţei majoritaţii considerabile a populaţiei băştinaşe, cu toate drepturile asigurate de legile şi instituţiile unui stat democratic. Poate cu altă ocazie merită să dezbatem şi teza aberantă despre aşa-numitul popor polietnic, despre multiculturalism şi alte rătăciri ale stângii, care bântuie în capul unor propagandişti ai puterii, astfel imitându-se unele ticuri intelectuale din anumite cercuri academice stângiste din Occident, idei care caută să recicleze desueta teză marxistă despre internaţionalismul proletar.
De prin 1987 încoace, deci de cam douăzeci de ani, monologul imperialist rusesc asupra falsei noastre identităţi, monolog impus prin teroare şi crimă, a fost succedat de un dialog, de o polemică dură dintre purtătorii virusului imperial pe de o parte şi exponenţii viziunii naţionale, patriotice sau naţionaliste, cum ar spune Huntington imprimând termenului conotaţia perfect pozitivă, pe de altă parte. E o luptă de idei necesară şi inevitabilă, care trebuie să aibă până la urmă o încununare frumoasă. Azi, de exemplu, guvernanţii sunt în tabăra moldoveniştilor antiromâni, iar noi, opoziţia democratică şi naţională (al doilea element nu e mai puţin important decât primul), suntem printre militanţii pentru afirmarea firească a valorilor naţionale româneşti în Republica Moldova. Nu cred că e cazul să ne lamentăm pentru această situaţie, ci să ne bucurăm că, spre deosebire de înaintaşii noştri, avem şansa să ne bucurăm de libertatea de exprimare şi de celelalte libertăţi fundamentale pentru a ne susţine opţiunile.
Declaraţia de Independenţă a ţării noastre consacră pentru vecie numele adevărat al limbii noastre – LIMBA ROMÂNĂ, această Declaraţie fiind actul de întemeiere a ţării, certificatul ei de naştere, singurul document juridic peren, sacrosant, care la fel ca şi Biblia, nu poate fi revizuit, redactat, modificat sau completat. Asta în timp ce Constituţia poate fi revizuită, iar articolul 13, care încă mai menţine formula greşită ştiinţific de limbă moldovenească, poate şi trebuie să fie redactată de către viitorul Parlament în 2009, urmând ca textul Legii Fundamentale să fie adus în concordanţă cu cel al Declaraţiei de Independenţă, pentru că altfel nu se poate şi nici nu e cazul. Mai mult decât atât: în 2009, după 20 de ani de la adoptarea Legii cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul RSSM, va trebui să elaborăm şi să adoptăm O NOUĂ LEGE CU PRIVIRE LA LIMBA DE STAT, care să corespundă noilor realităţi şi să ia în consideraţie toată experienţa, deseori negativă, a celor 20 de ani. Să nu uităm că la 31 august 1989 legea respectivă a fost adoptată când încă nici nu existam ca stat independent, ci doar ca parte a URSS, de aici şi toate limitele şi carenţele inerente textului respectiv, care are totuşi meritul excepţional de a fi recunoscut pentru prima dată oficial unitatea limbilor “moldovenească” şi română şi mai ales să stipuleze revenirea la ALFABETUL LATIN ca element identitar-cheie, interzis sub ocupaţia sovietică. Apropo, în zona aflată sub ocupaţia militară a Rusiei, Transnistria, deloc întâmplător, alfabetul latin este interzis până azi, băştinaşii fiind forţaţi să scrie în continuare cu alfabet rusesc. Acea nouă lege ar trebui să preia şi experienţa ţărilor baltice, a Ucrainei şi a Georgiei, care au parcurs aceeaşi cale de afirmare ca state independente, precizând cu mai multă rigoare prezenţa obligatorie a limbii române în spaţiul public şi în instituţiile de stat, în corespondenţa oficială şi în sfera serviciilor etc. După atâţia ani de confruntare pe marginea numelui limbii cred că e cazul să găsim soluţii care să deconflictualizeze acest “război fratricid”, scriind numele corect ştiinţific al limbii noastre, limba română, care, totodată, este numită în mod curent în cadru neoficial şi limba moldovenească. Altfel zis, se impune distincţia clară dintre norma ştiinţifică şi uzul curent, termenul de manual şi cel folosit în paralel cu funcţie de sinonim neoficial. Relaţia dintre cele două nume trebuie să devină de complementaritate, nu de excludere reciprocă, iar antiromânismul trebuie tratat exact cum ai trata un virus (de această dată de sorginte sovieto-imperială).
Ziua de 31 August trebuie să rămână Sărbătoare Naţională şi pentru că a fost o zi când românii aflaţi sub ocupaţie sovietică abandonau postura de victime, de consumatori ai istoriei, impuse prin forţa armelor, şi deveneau în mod miraculos CREATORI AI ISTORIEI. Atunci, la 31 August 1989, după ce avuse loc prima MARE ADUNARE NAŢIONALĂ din 27 august 1989, care revendicase în mod imperativ LIMBĂ DE STAT şi ALFABET LATIN, în momentul în care dezbaterile din Sovietul Suprem al RSSM, transmise în direct la radio, au început să încline balanţa spre varianta de două limbi de stat, oamenii au alergat ca la incendiu din toate colţurile oraşului şi din afara Chişinăului spre clădirea Teatrului de Operă şi Balet, unde avea loc sesiunea, pentru a-şi salva limba. Am fost uimit pentru toată viaţa de prezenţa femeilor cu pruncii în braţe şi a celor gravide, care se avântau asupra miliţienilor, fără pic de agresivitate, cu lacrimi în ochi şi cu hotărâre, în dorinţa de a ajunge în sala de şedinţe şi a-şi striga vrerea de libertate şi dreptul de a-şi vorbi şi scrie LIMBA MATERNĂ. Aşa se manifesta instinctul matern, instinctul autoconservării naţionale.
MĂRTURISEC CĂ A FOST ANUME AŞA, PENTRU CĂ ŞI EU AM FOST ACOLO.
În felul acesta, în vâltoarea evenimentelor anilor 1988-1992, populaţia românească de la Răsărit de Prut, redusă la tăcere prin asasinare, foamete, colectivizare şi deportări, prin impunerea fricii ca normă comportamentală sub dictatura comunistă, se manifesta din plin ca o naţiune politică modernă. Avântul mişcării de eliberare naţională, idealurile formulate de liderii acesteia, efortul recuperator al conştiinţei naţionale s-a ridicat la înălţimea secolului XIX, care a marcat formarea naţiunilor moderne.
Îl citez din nou pe Samuel P. Hungtinton: “O naţiune este o comunitate imaginară, cum s-a exprimat Benedict Anderson. Mai exact, ea este o comunitate rememorată, o comunitate cu o istorie imaginară, ea se autodefineşte prin memoria sa istorică. Nici o naţiune nu există în absenţa istoriei naţionale, păstrate cu sfinţenie în memoria poporului său, cu suferinţele şi triumfurile ei, cu eroii şi ticăloşii săi, cu inamici şi războaie, cu înfrângerile şi victoriile ei.”
Pentru a fortifica memoria colectivă asupra valorilor naţionale, elitele academice, culturale, politice trebuie să se preocupe în mod consecvent şi sistematic de o vastă pedagogie naţională, aducând în atenţia semenilor, prin manuale, cărţi, filme, Internet, mass-media momentele semnificative ale trecutului. Iar atunci când vorbim de trecut, nu ne referim doar la perioade îndepărtate, ci şi la trecutul istoric recent şi imediat, asta tocmai pentru a consolida naţiunea politică şi statul nostru pe baza unor valori şi modele superioare.
La o lectură atentă a textului Declaraţiei de Independenţă putem găsi câteva date de o importanţă istorică majoră, care merită să fie trecute în calendarul oficial al ţării ca SĂRBĂTORI NAŢIONALE:
* 27 APRILIE – ZIUA DRAPELULUI NAŢIONAL (În 1990 Parlamentul a adoptat TRICOLORUL ca drapel de stat al ţării). Sărbătoarea poate purta şi numele ZIUA TRICOLORULUI;
* 23 MAI – ZIUA REPUBLICII MOLDOVA (În 1991 Parlamentul anulează vechea denumire sovietică şi adoptă numele ţării noastre – Republica Moldova. Ziua numelui statului merită să fie marcată oficial);
* 23 IUNIE – ZIUA SUVERANITĂŢII (În această zi a anului 1990 Parlamentul declară Suveranitatea RSSM);
* 27 AUGUST – ZIUA INDEPENDENŢEI (În 1991 Parlamentul adoptă Declaraţia de Independenţă);
* 31 AUGUST – ZIUA LIMBII ROMÂNE (În 1989 a fost adoptată Legea privind Limba de Stat şi revenirea la Alfabetul Latin).
Urmând exemplul celei mai prospere şi religioase naţiuni de pe glob, care este cea americană (vezi acelaşi autor), trebuie să învăţăm şi noi să creăm un vast evantai de simboluri, rituri şi ceremonii naţionale.
Acelaşi Huntington afirmă: „Multe naţiuni au multe simboluri ale identităţii lor şi Statele Unite nu sunt o excepţie… Însă ele sunt totuşi o excepţie în felul cum drapelul lor domină asupra tuturor celorlalte simboluri prin omniprezenţa sa în peisajul american. În multe ţări drapelul naţional este arborat pe clădiri publice şi monumente naţionale, rareori altundeva. În Statele Unite, dimpotrivă, el se înalţă pe faţadele caselor şi întreprinderilor, în sălile de concert şi pe stadioanele sportive, în cluburi şi săli de clasă… Americanii au o sărbătoare naţională, Flag Day, pentru a aduce un omagiu drapelului lor şi poate că sunt singurul popor care are o astfel de zi… Drapelul, aşa cum au menţionat mai mulţi cercetători, a devenit în esenţă un simbol religios, echivalentul Crucii pentru creştini… Drapelul trebuie protejat la fel cum este protejat caracterul sacru al simbolurilor religioase… Drapelul este emblema autorităţii naţionale… Pentru cetăţeni el este simbolul unei adoraţii patriotice, el întruchipează tot ce reprezintă ţara sa – instituţiile sale, realizările sale, lungul şir al morţilor eroice, povestea trecutului său, promisiunea viitorului său.”
De ziua naţională a Republicii Moldova, 27 august, mi-am arborat Tricolorul la poartă. Cred că ar fi bine să avem cu toţii grijă ca, alături de sfânta cruce, să înălţăm în spaţiul public şi privat drapelul naţional, acesta urmând să devină un element permanent al identităţii noastre.
Astăzi, când încă mai bântuie stafia mitologiei sovietice, cu Lenin, eroi ai unei cauze nedrepte şi pierdute, avem datoria să ne gândim cu toată seriozitatea la reclădirea temeinică a viziunii noastre asupra trecutului şi asupra reperelor fundamentale ale statului nostru.
Mândria de a fi cetăţean al Republicii Moldova nu se poate baza pe falsuri şi improvizaţii, nici pe clişee cominterniste. Patriotismul nostru se poate consolida trăgându-şi seva din LIMBA, CULTURA, BISERICA ŞI TRECUTUL NOSTRU.
Alături de simbolurile şi evenimentele-cheie, care trebuie să reliefeze identitatea noastră, un loc aparte îi revine RĂZBOIULUI PENTRU INDEPENDENŢĂ din 1992. Reluând maxima potrivit căreia „războaiele au creat naţiunile” în epoca afirmării naţiunilor moderne care se debarasau de imperii în secolul XIX, ar putea susţine fără nici o exagerare că scurtul şi sângerosul război moldo-rus de pe Nistru constituie o pagină de aur în procesul de afirmare a naţiunii politice moderne din ţara noastră. Reluând un titlu celebru al unei cărţi aparţinând faimoasei franţuzoiace Helene Carrere d’Encausse, membru al Academiei Franceze, sfârşitul Imperiului Sovietic a însemnat gloria naţiunilor sau, în versinea românească a lucrării, TRIUMFUL NAŢIUNILOR. Iar renaşterea din cenuşă a popoarelor subjugate a decurs, cum era şi firesc, sub semnul recuceririi drepturilor la limba maternă, la trecut şi, prin urmare, la un viitor liber. O altă franţuzoiacă renumită, care a vizitat Chişinăul în acea perioadă de avânt a mişcării de eliberare naţională, istoric şi ea, Francoise Thom, scriind o lucrare despre aceeaşi perioadă, o definea „Sfârşiturile comunismului”. Este adevărat că după avântul anilor 1989-1991 au venit şi momente lungi de recul, iar comunismul spulberat în întreg fostul lagăr socialist a revenit surprinzător în Republica Moldova. Într-o altă formă, în condiţii de pluralism politic şi libertăţi democratice, dar cu aceleaşi nostalgii şi dogme sovietice, care suferă de o inadaptare crasă la ziua de azi. S-a întâmplat aşa că neo-comunismul de după prăbuşirea URSS a revenit ca o stafie, vorba lui Marx, în ţara noastră. Şi totuşi spiritul de libertate, dragostea de ţară, aspiraţia spre un viitor demn şi european au cuprins ireversibil sufletele cetăţenilor Republicii Moldova. ISTORIA, CULTURA, BISERICA ŞI LIMBA ROMÂNEASCĂ devin, în pofida tuturor prigoanelor şi rătăcirilor unor guvernanţi trecători, elemente identitare fundamentale ale REPUBLICII MOLDOVA, stat independent şi democratic.
Cu inimă curată, cu elan patriotic netrecător, cu dragoste pentru Domnul nostru Iisus Hristos şi pentru Ţara noastră, cu iubire pentru Limba mamelor noastre şi a străbunilor noştri, ştiu că viitorul e în mâinile noastre. El va fi exact aşa cum îl profetizăm noi.

Dumnezeu să binecuvânteze Republica Moldova!

[FLUX, 31 august 2007]

FLUX

Publicitate