Din culise – în scenă. Petru Lucinschi, părintele spiritual al actualei puteri

Partea I

Am urmărit cu atenţie noua apariţie a lui Lucinschi în lumina reflectoarelor şi a camerelor de luat vederi. Prilejul avansării din rolul de regizor în cel de protagonist sau din cel de sforar în cel de oracol este evident. Vin alegerile, iar acesta vrea să-şi păstreze pionii în fruntea ţării. Aşa cum nu am putut să susţin astăzi conferinţa de presă promisă, vă prezint alăturat un text asupra persoanei vizate, spre documentarea celor care vor să înţeleagă ce se întâmplă în politica moldovenească. Adică a celor care nu consumă drept argument în favoarea unei opţiuni electorale mature nici baloanele verzi, umflate de zor de Filat pe la răscrucile din oraş, dar nici zâmbetele mălăieţe de pe coperţile revistelor de lux ale unui Marian Lupu, insipid şi bun de dus de căpăstru.

Ieri, 18 noiembrie, am dat o declaraţie pentru FLUX în legătură cu conferinţa de presă a lui Lucinschi. O plasez aici ca partea a doua a articolului.

Pentru a elimina orice speculaţii asupra rezultatelor electorale pe care le-aş urmări, repet: LIBERALII DIN CADRUL AIE TREBUIE SĂ PLECE, IAR COMUNIŞTII NU TREBUIE SĂ REVINĂ LA PUTERE.

I. Scurtă retrospectivă asupra vieţii şi activităţii lui Lucinschi, văzută fără ochelari de cai şi prezentată fără ingrediente cosmetice

Petru Lucinschi reprezintă cazul clasic al nomenclaturistului sovietic. El a avansat până la cele mai înalte culmi ale sistemului totalitar, fiind de fapt moldoveanul care a urcat cele mai de sus trepte ale ierarhiei de partid. Oricine ar face un minim efort, ar putea găsi uşor în internet întreaga sa biografie de carierist într-un regim totalitar, unde răzbăteau doar cei care se dovedeau mai lipsiţi de scrupule şi mai abili în ţeserea intrigilor de „aparatchik”. Încă din perioada armatei (1961-1962) acesta se manifestă ca un zelos comsomolist. Între 1963 şi 1971 el deţine cele mai înalte funcţii în organizaţia comsomoliştilor din Moldova: instructor al CC (1963-1965), prim-secretar al Comitetului orăşenesc Bălţi al ULCTM (1965-1966), secretar II (1966-1967) şi prim-secretar (1967-1971) al CC al ULCTM. În 1964 devine membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
În perioada 1971-1976 este secretar al Comitetului Central (CC) şi membru al Biroului Politic al Partidului Comunist din Moldova. În anii 1976-1978 deţine funcţia de prim-secretar al Comitetului Orăşenesc Chişinău al Partidului Comunist din Moldova. În perioada 1978-1986 activează la Moscova în calitate de şef adjunct de secţie la CC al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică. Din 1986 până în 1989 este secretar II al CC al Partidului Comunist din Tadjikistan. În întreaga sa activitate de nomenclaturist este cunoscut ca un prigonitor al intelectualităţii şi un satrap al “naţionaliştilor”, elemente-cheie pentru a demonstra loialitatea faţă de regim.

ANUL 1989. PRIMA ROCADĂ. LUCINSCHI ÎL DEBARCĂ PE PRIM-SECRETARUL CC AL PCM, SIMION GROSSU, ŞI ÎI IA LOCUL

Odată cu declanşarea mişcării de democratizare şi de emancipare naţională din anii 1988-1989, când mitingurile deveniseră forma cea mai viguroasă de manifestare a spiritului de libertate şi a dorinţei de schimbare, cel puţin trei evenimente au precedat reîntoarcerea lui Lucinschi în Moldova. 1) La unul din mitingurile de la Teatrul de Vară, spre surprinderea organizatorilor şi a participanţilor, Ion Buga, cadrul universitar care a studiat pe vremuri la facultate cu Lucinschi, cere cuvântul şi dă citire unei telegrame adresate lui Gorbaciov „din partea participanţilor la miting”, în care cere ca în fruntea CC al PCM să fie instalat Pentru Lucinschi, urmând să fie debarcat liderul de atunci al comuniştilor moldoveni, Simion Grosu. Fireşte, trucul cu telegrama a fost unul inspirat de Lucinschi însuşi. Imediat după miting, chiar în preajma Teatrului de Vară, a avut loc o discuţie dură între conducătorii Frontului Popular de atunci şi Ion Buga. S-a propus chiar excluderea acestuia din organizaţie, însă Ion Hadârcă, la acea vreme preşedinte al Frontului şi concomitent secretar al organizaţiei de partid comunist al Uniunii Scriitorilor, a insistat să îl iertăm pe conspirator. 2) La 12 martie 1989 a avut loc un enorm miting de protest al adepţilor Perestroika, multe zeci de mii de militanţi pentru democraţie inundând Piaţa Victoriei (actualmente Piaţa Marii Adunări Naţionale) şi întregul perimetru dintre cinematograful Patria, clădirile Comitetului Central al PCM şi Sovietului Suprem al RSSM (actualmente clădirea Parlamentului şi cea a Preşedinţiei). Protestatarii cereau Limbă şi Alfabet latin. La un moment dat, în preajma Arcului de Triumf, câţiva tineri din mulţime au ridicat câteva pancarte, pe care scria „Lucinschi, vino acasă!” şi altele asemănătoare. Cel care a coordonat această apariţie „spontană” a fost Andrei Ţurcanu, criticul şi poetul, dar şi controversatul activist de atunci al mişcării democratice. Şi de această dată nici echipa de conducere a Frontului Popular, nici mulţimea nu au avut nici o atribuţie la această iniţiativă. Dar de atunci încoace s-a statornicit impresia falsă că „masele”, „democraţii” ar fi cerut reîntoarcerea lui Lucinschi. 3) La 10 noiembrie 1989 Guvernul RSSM condus de Ivan Calin era în şedinţă, unde invitase câţiva conducători ai Frontului Popular şi câţiva deputaţi URSS, pentru a discuta evenimentul din ajun, când, în ziua de 7 noiembrie, militanţii Frontului Popular au blocat parada militară. Se discuta problema retragerii înregistrării oficiale pentru Frontul Popular, care fusese pus în legalitate chiar în ajun, la 25 octombrie 1989. În timpul şedinţei îşi face apariţia, foarte agitat, primarul de atunci al Chişinăului, Vladimir Dobrea, care comunică o veste şocantă. Ministerul de Interne este luat cu asalt de către un grup de protestatari agresivi. Era ziua miliţiei sovietice. Provocarea a fost organizată cu multă dibăcie. După ore în şir de confruntări dure între manifestanţi şi forţele de ordine, după ce a fost incendiată şi clădirea MAI, a urmat un eveniment legat direct de confruntarea respectivă. La numai câteva zile, mai exact la 16 noiembrie 1989 are loc Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist al RSSM. Primul Secretar de atunci, Simion Kuzmici Grossu, este criticat dur pentru faptul că a scăpat situaţia de sub control şi este înlocuit cu Piotr Kirilovici Lucinschi, calitate pe care ultimul şi-o menţine până la 5 februarie 1991.

ARC PESTE TIMP. 10 NOIEMBRIE 1989 ŞI 7 APRILIE 2009.
DOUĂ ACŢIUNI VIOLENTE CARE DOBOARĂ DOI RIVALI AI LUI LUCINSCHI: SIMION GROSU SI VLADIMIR VORONIN
La distanţa de peste douăzeci de ani devine clar că la organizarea acţiunilor violente din 10 noiembrie 1989, agresarea fără nici un motiv a miliţienilor de către demonstranţii violenţi, provocatorii infiltraţi în mulţime, ca şi incendierea clădirii Ministerului de Interne au fost rodul unui plan bine pus la punct şi dirijat din umbră. Exact ca şi în cazul zilei din 7 aprilie 2009, când demonstranţii paşnici, naivi şi sinceri au fost atraşi într-o acţiune criminală. În ambele cazuri au fost aplicate aceleaşi tehnologii şi în ambele cazuri cel care a beneficiat de pe urma acestor acţiuni dezastruoase a fost nimeni altul decât Petru Lucinschi. Atunci el a reuşit să îl debarce pe rivalul său Simion Grossu şi să îi ia locul, iar la 7 aprilie a determinat înlăturarea unui alt rival al său, Vladimir Voronin.

ANUL 1990. LUCINSCHI ÎNCEPE SĂ ÎL SAPE PE SNEGUR ŞI RÂVNEŞTE FUNCŢIA DE PRIM-MINISTRU, OBŢINUTĂ DE MIRCEA DRUC
Amintim aici şi o altă situaţie similară, care demonstrează o dată în plus faptul că pe parcursul întregii lui vieţi Lucinschi a fost mânat de o singură idee, şi anume să ocupe cu orice preţ cele mai înalte demnităţi în ierarhiile statale, înlăturându-i rând pe rând pe toţi cei care îi stăteau în cale.
Aşa cum ocupase deja, din noiembrie 1989, postul de prim-secretar al PCM, Lucinschi nu mai putea pretinde concomitent şi la funcţia de preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM, care îi revenise, la 29 iulie 1989, secretarului CC al PCM pentru agricultură, Mircea Snegur. De fapt, aşa cum în acel moment încă era în vigoare articolul 6 din constituţia sovietică, care stabilea “rolul conducător al partidului”, poziţia de prim-secretar rămânea la acel moment ceai mai de vârf. Snegur a susţinut în cadrul sesiunii Sovietului Suprem al RSSM, la 30 şi 31 august, adoptarea limbii se stat şi a alfabetului latin, motiv pentru care devenise extrem de admirat de mulţimile cu dispoziţii democratice.
De remarcat,â că Lucinschi nu a luat nici o atitudine publică în susţinerea revendicărilor populare pentru obţinerea statutului de limbă de stat şi revenirea la alfabetul latin.
După alegerile din primăvara lui 1990, când atât Lucinschi, cât şi Snegur devin deputaţi în noua legislatură a Sovietului Suprem, autoritatea lui Snegur era atât de mare încât acesta a fost ales cu uşurinţă în funcţia de preşedinte al legislativului. Urmează lupta pentru funcţia de Prim-ministru. Opţiunile deputaţilor democraţi erau în favoarea lui Mircea Druc. Dar tocmai în momentul când se discuta candidatura Primului ministru, în ziarul “Tinerimea Moldovei” apare un articol, intitulat “Tandem” şi semnat de Viorel Mihail, actualmente director la revista “Săptămâna”, şi Nicolae Negru, actualmente director la revista “Jurnal de Chişinău”. Ideea textului era simplă. Lucinschi este cea mai bună candidatură ca să facă tandem cu Snegur. De ce? Fiindcă are legături vaste la Moscova. Printre lobbiştii lui Lucinschi în Parlament erau Andrei Ţurcanu, Vasile Nedelciuc, Anatol Ţaranu şi alţii câţiva. Totuşi operaţiunea a eşuat pentru moment şi Druc a devenit Prim-minstru. E drept că îi reuşeşte să-şi menţină funcţia doar pentru 11 luni, intrigile sforarilor din umbră determinând debarcarea acestuia.

LUCINSCHI A REPUS ÎN LEGALITATE PARTIDUL COMUNIŞTILOR

După ce s-a văzut cocoţat în fruntea Parlamentului, în 1993 Lucinschi este cel care promovează o hotărâre a Prezidiului Parlamentului, votată şi de toţi pretinşii democraţi, prin care a fost repus în legalitate Partidul Comuniştilor, care fusese scos în afara legii în timpul puciului din august 1991. Din acel moment Voronin devine preşedinte al PCRM şi reuşeşte în repetate rânduri să preia puterea. Acum, când la distanţa de 17 ani Lucinschi îi aduce critici “comunistului” Voronin şi mai că ar condamna comunismul în ansamblu, nu am auzit să sufle barem o vorbă de părere de rău pentru că a readus în viaţa politică acest partid. La fel stau lucrurile şi cu trecutul de nomenclaturist comunist şi comsomolist al acestuia. Şi-a făcut el vreodată mea culpa, s-a pocăit pentru că zeci de ani a servit un regim totalitar şi a profitat de toate privilegiile nomenclaturii sovietice? A exprimat măcar o părere de rău pentru faptul că a lipsit ca un laş din lupta pentru limba de stat şi alfabet, pentru independenţă şi democraţie? A schiţat barem o minimă indispoziţie pentru faptul că a predat ştampilele vamale separatiştilor şi a semnat conceptul de “stat comun”? Nici vorbă. Ateii de factura lui nu au remuşcări, ci doar obsesii de dominaţie şi de înavuţire.

LUCINSCHI NU A VOTAT ŞI NU A SEMNAT DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ
Amintim că în ziua de 27 august 1989, când s-a votat Declaraţia de Independenţă, Lucinschi nu a fost prezent la cea şedinţă a Parlamentului. Era la Moscova, ca de obicei. Dar nici ulterior nu a semnat Declaraţia de Independenţă, aşa cum au făcut-o alţii, care lipsiseră în acea zi din Chişinău. Oare nu tocmai din acest motiv vandalii care au incendiat clădirea Parlamentului au reuşit să fure şi originalul Declaraţiei de Independenţă, care se păstra după zece lacăte în seifuri speciale? Oare nu cumva fostul Preşedinte al Parlamentului, Petru Lucinschi, care cunoaşte bine toate cotloanele din clădirea Legislativului, a avut grijă să dea dispoziţii “revoluţionarilor” săi să fure acest document istoric? Cum altfel s-ar fi putut spăla de ruşinea în faţa posterităţii istoricul Lucinschi, dacă lipsa semnăturii ar fi rămas drept mărturie pe veci a lipsei de patriotism a acestuia. Căci doar anume el pare a fi principalul artizan al acelor acţiuni de luare cu asalt a puterii după modelul binecunoscut al bolşevicilor.
De altfel, pentru acţiunea din 10 noiembrie 1989 de luare cu asalt şi incendiere a clădirii MAI, ca şi pentru cele din 7 aprilie 2009, când au fost asaltate, prădate şi incendiate edificiile Parlamentului şi a Preşedinţiei, cred că l-am putea numi pe Lucinschi un discipol strălucit al lui Leon Troţki, artizanul loviturii de stat din 25 octombrie 1917.
ANUL 1993. O NOUĂ ROCADĂ.
LUCINSCHI ÎL DEBARCĂ PE ALEXANDRUL MOŞANU DIN FUNCŢIA DE PREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI ŞI ÎI IA LOCUL
La 3 septembrie 1990, Snegur este ales de către Parlament Preşedinte al republicii. Locul eliberat de preşedinte al Parlamentului este ocupat de istoricul Alexandru Moşanu. Însă aşa cum Snegur caută să concentreze cât mai multă putere în mâinile sale, el intră în conflict cu conducerea Parlamentului. De acest conflict profită Lucinschi, care, deşi a stat între 1990 şi 1993 la Moscova, ocupând tot felul de funcţii importante în ierarhia comunistă, a avut grijă mereu să tragă sforile şi în Moldova. Astfel, el reuşeşte să îi determine pe Alexandru Moşanu, preşedinte, Ion Hadârcă, vicepreşedinte, Vasile Nedelciuc, preşedinte al Comisiei pentru Politică Externă, şi Valeriu Matei, preşedinte al Comisiei pentru mass-media, să demisioneze în bloc, la 3 februarie 1993, eliberându-i locul de speaker lui Lucinschi. Cei patru şi-au motivat gestul prin imposibilitatea d a conlucra cu Snegur. Astfel, la 4 februarie 1993, Lucinschi este ales Preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova de legislatura a XII-a. De menţionat că intriganţii, montaţi de acelaşi sforar, i-au determinat pe aproape toţi democraţii să voteze pentru candidatura lui Lucinschi, pretextând necesitatea acestui vot prin faptul că acesta este singurul care ar putea să se confrunte cu preşedintele Snegur. Cei care i-au prostit pe deputaţii democraţi să voteze pentru Lucinschi au fost Ion Hadârcă, actualul preşedinte al fracţiunii parlamentare a Partidului Liberal, Mihai Ghimpu, preşedinte PL şi preşedinte ad-interim şi alţii ca ei, care, prin participarea la acea vastă conspiraţie de demitere a democraţilor şi de instalare a lui Lucinschi în fruntea Parlamentului au contribuit în mod direct la victoria Partidului Democrat Agrar în alegerile din 1994, care au urmat după dizolvarea înainte de termen a Legislativului. Efectele acelei guvernări au fost catastrofale, iar cauzele care au condus la ele au şi câteva nume proprii emblematice, printre acestea cap de listă este Petru Lucinschi. După victoria Partidului Democrat Agrar din 29 martie 1994, Lucinschi este reales Preşedinte al Parlamentului.
1996. O NOUĂ ROCADĂ.
LUCINSCHI REUŞEŞTE SĂ ÎL DOBOARE PE SNEGUR ŞI DEVINE PREŞEDINTE AL REPUBLICII
Rivalitatea lui Lucinschi cu Snegur era una permanentă. Tocmai în acea perioadă, de exemplu, Lucinschi îl înlătură pe Snegur din fruntea comisiei pentru redactarea textului Constituţiei şi reuşeşte, datorită sfaturilor juristului Mihai Petrache, pe atunci şef al Direcţiei Juridice a Parlamentului, să-i acorde preşedintelui Parlamentului competenţe exagerate. Astfel, preşedintele Parlamentului capătă, de pildă, dreptul exclusiv de a forma delegaţii peste hotare, de a propune candidaturile unui şir de demnitari de prim rang, cum sunt Guvernatorul Băncii Naţionale, Procurorul General, Preşedintele Curţii de Conturi, Preşedintele Comisiei pentru Piaţa Financiară, preşedintele avocaţilor parlamentari etc. Lucinschi reuşeşte să îl răpună definitiv pe Snegur abia în 1996. De remarcat că în alegerile prezidenţiale Lucinschi a câştigat în faţa lui Snegur în primul rând datorită voturilor oferite în turul doi al alegerilor de liderul comunist Vladimir Voronin. Însă şi cu acesta conflictul devine iminent din moment ce partidul lui Voronin obţinuse în parlamentarele din 1998 30% şi, respectiv, 40 de mandate, reprezentând o opoziţie viguroasă, în stare să lupte pentru postul de şef al statului în perspectiva alegerilor prezidenţiale care urmau să aibă loc în 2000.
2000-2010. DUELUL VORONIN-LUCINSCHI
INIŢIAL CÂŞTIGĂ VORONIN, DAR LUCINSCHI ÎŞI IA REVANŞA ÎN 2009. ŞI DOREŞTE SĂ ŞI-O CONFIRME ÎN 2010
Ca să scape de o competiţie electorală onestă, în baza normelor cunoscute de toată lumea şi să-şi menţină postul de şef al statului cu orice preţ, Petru Lucinschi iniţiază în 1999, deci cu un an înaintea alegerilor prezidenţiale, care se aşteptau a fi în 2000, un referendum consultativ de modificare a Constituţiei, prin care încearcă să îşi croiască atribuţii atât de largi, încât Parlamentul şi Guvernul urmau să devină nişte subdiviziuni ale Preşedinţiei. Din fericire, Parlamentul de atunci a reacţionat prompt şi a modificat Constituţia în sensul alegerii preşedintelui de către Parlament. Chiar dacă nu a fost aleasă cea mai reuşită formulă de alegere a şefului statului, asta şi din cauza lipsei de experienţă în domeniu a legislatorilor de atunci, atacul lui Lucinschi asupra parlamentarismului a fost respins. Părea că după încheierea mandatului său de preşedinte Lucinschi îşi va încheia definitiv şi cariera politică. Însă nu a fost să fie. El a continuat să ţese intrigi pentru a reveni la putere. Pentru alegerile din 2005 anume el a stat în spatele Blocului “Moldova Democrată” cu Serafim Urechean în funte, dar şi cu Valeriu Pasat şi faimosul criminal Grigori Karamalak în spate, ambii activând de zor la Moscova pentru succesul BMD.
MARTIE-APRILIE 2005. O LOVITURĂ DE STAT EŞUATĂ, IAR ODATĂ CU EA A EŞUAT PENTRU MOMENT ŞI REVANŞA LUI LUCINSCHI
Lovitura de stat, care urma să se producă încă în martie 2005, imediat după alegerile parlamentare, avea drept pretext pentru organizarea demonstraţiilor de protest, ca şi patru ani mai târziu, zisa falsificare a alegerilor. Altfel zis, existau două scenarii, care urmau să fie puse în aplicare în funcţie de rezultate. Primul: se câştigă alegerile. Doi: dacă nu se câştigă, declarăm că victoria ne-a fost furată. Dar în 2005 occidentalii aveau nevoie de Voronin în calitate de aliat contra tendinţelor expansioniste ale Rusiei sau, dacă doriţi, în favoarea consolidării influenţei americane în zonă în detrimentul Moscovei (depinde din ce capitală privim problema). Iată de ce subsemnatul, care la acea oră era singurul în stare să organizeze demonstraţii de masă, a fost curtat cu atâta insistenţă de Valeriu Pasat, trimisul lui Lucinschi, care îmi promitea toate bogăţiile lumii, numai să ies în stradă cu adepţii noştri. Atunci am reuşit să zădărnicesc acel scenariu. Am dat peste cap “planul Lucinschi” prin dezvăluirile pe care le-am făcut în cadrul unei conferinţe de presă, organizate imediat după alegeri. Urechean şi ai lui, prinşi pe picior greşit, au fost nevoiţi să renunţe la proteste. Iar observatorii OSCE şi ai CE au raportat că alegerile au fost legale şi democratice, chiar dacă departe de a întruni toate standardele europene. Voronin a fost reales, fiind sprijinit deschis de europeni şi americani. Şi totul ar fi decurs bine, dacă acel curs de integrare europeană şi reforme, anunţat de Voronin în 2005, s-ar fi menţinut până în 2009.
Între timp Lucinschi şi-a pregătit alte grupuri şi persoane, în stare să îl înlocuiască pe Roşca, aceştia fiind gata să recurgă, spre deosebire de subsemnatul, , la violenţe pentru a obţine detronarea rivalului său. Însuşi Voronin este cel care se face vinovat de şansa pe care i-a dat-o inamicului său de a fi debarcat în 2009 în aplauzele Occidentului. De reţinut că imediat după alegerile din 5 aprilie 2009, exact ca şi după cele din 6 martie 2005, observatorii internaţionali au recunoscut caracterul relevant al alegerilor. Dar de această dată Filat şi acoliţii săi, care este un fel de continuator ceva mai hotărât al cauzei ratate de Urechean în primăvara lui 2005, când ultimul a compromis scenariul de ieşire în stradă. Filat, dirijat din spate de acelaşi Lucinschi, a reuşit să dea lovitura de graţie guvernării lui Voronin. De această dată, Voronin nu mai avea nici sprijinul Occidentului, nici pe cel al Rusiei. Astfel, 7 aprilie a devenit posibil, străinătatea a închis ochii la cele întâmplate, respirând uşurată că măcar şi cu acest preţ va avea la Chişinău parteneri de dialog previzibili. Astfel, cei care îşi zic democraţi şi au creat AIE au reuşit să apară drept personaje pozitive în faţa Occidentului, iar unii dintre ei chiar şi în faţa Rusiei, nu pentru că ar fi buni ÎN SINE, prin ceea ce fac la modul practic, ci PRIN CONTRAST cu comuniştii. Iată de ce, după un an de guvernare a AIE, europenii se pot bucura de progresele Moldovei doar la capitolul dialog extern, în nici un caz la compartimentele reforme politice, instituţionale, economice, climat de afaceri, combaterea corupţiei etc. Tocmai în acest context, dificil şi încurcat, cu câteva zile înainte de alegeri Lucinschi a hotărât să iasă în scenă din culisele, unde a obişnuit să stea de vreo zece ani, şi să cheme alegătorii să voteze componentele AIE. Desigur, din cvartetul conducătorilor AIE cel mai drag este nimeni altul decât Vladimir Filat, produsul direct al efortului de mai mulţi ani ai bătrânului nomenclaturist. Mai cu seamă că pe lista PLDM a încăput pe loc de frunte şi odrasla acestui comunist învechit în rele, prosperul copil de bani gata, tot el om de afaceri pe seama lui tata, Chiril Petrovici Lucinschi.
În concluzie ar fi de spus şi cu această ocazie că opţiunea noastră este următoarea. Ar fi de-a dreptul catastrofal dacă Lucinschi ar reuşi să îşi ia revanşa şi să-şi menţină valeţii la putere. Dar nici revanşa lui Voronin nu ar reprezenta o opţiune pozitivă pentru Moldova. Altfel zis, repet, liberalii trebuie să plece de la guvernare, cu tot cu Marian Lupu şi Dumitru Diacov, care afirmă că ar fi social-democraţi, iar comuniştii nu trebuie să revină în fruntea ţării. Ambele variante sunt păguboase pentru ţară.
E păcat doar că printr-o tradiţie vicioasă hulitorii de serviciu ai lui Voronin, din politică şi din presă, se constituie în mod automat în adulatori ai lui Lucinschi, care ba îl pun în capul mesei sau al talk-show-urilor TV, prezentându-l doar drept ex-preşedinte al ţării şi niciodată nu adaugă că acesta a fost şi mare conducător comunist, care s-a lăfăit în lux şi mizerie morală pe vremea sovieticilor, dar huzureşte nu mai rău şi astăzi. Chiar că se potriveşte gluma amară din folclorul politic românesc: “Vin ai noştri, pleacă-ai noştri, disidenţii mor ca proştii!”
Iurie Roşca
19 noiembrie 2010

 

Partea II

Iurie Roşca: Votând AIE, votaţi Petru Lucinschi
Pentru a înţelege mai clar ieşirea la rampă a bătrânului nomenclaturist învechit în rele, Petru Lucinschi, prin organizarea conferinţei de presă în susţinerea AIE şi, în special, a PLDM, este bine să facem un scurt recurs la istoria recentă a Republicii Moldova.

Petru Lucinschi a fost cel care, fiind preşedinte al Republicii Moldova, a provocat un dezastru economic şi social cumplit, a proliferat crima organizată, corupţia, privatizările ilegale, contrabanda şi a determinat sărăcirea majorităţii absolute a cetăţenilor şi emigrarea masivă a acestora. În perioada mandatului lui Lucinschi am condus o comisie parlamentară de anchetă care a demonstrat multiple cazuri de implicare în scandaluri de corupţie a apropiaţilor lui Lucinschi. Printre aceştia se numără Valeriu Pasat, Vladimir Filat şi alţii. A nu se uita că un personaj absolut necunoscut pe nume Vladimir Filat a ajuns, în mod enigmatic, în 1998, în fruntea Departamentului Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat. Cel care l-a instalat în această funcţie a fost anume Petru Lucinschi. În următorul guvern, format în 1999 şi condus de Sturza, Vladimir Filat apucă deja funcţia de ministru de Stat. Şi această combinaţie a fost aranjată cu binecuvântarea preşedintelui de atunci. În anul 1999, Petru Lucinschi iniţiază, cu întreaga sa camarilă, organizarea unui referendum naţional pentru a spori competenţele preşedintelui în defavoarea Parlamentului şi a Guvernului şi pentru a consolida „verticala puterii”. Drept reacţie a Legislativului de atunci, Constituţia a fost modificată, şeful statului urmând, din acel moment, să fie ales de către Parlament. În felul acesta s-a creat impresia că Legislativul de atunci, printr-o solidarizare a majorităţii absolute a deputaţilor, a reuşit să elimine din viaţa publică acest personaj periculos, iar după expirarea mandatului acestuia s-a crezut că Lucinschi s-a pensionat definitiv.

A nu se uita că anume el a fost cel care a purtat negocieri şi a avut înţelegeri dubioase cu conducerea de atunci a Ucrainei, care a dezavantajat interesul naţional al Republicii Moldova, inclusiv în ceea ce priveşte „cazul Palanca”. Tot Lucinschi este autorul aşa-numitului plan de reglementare transnistreană care avea la bază aşa-zisul concept de „stat comun”. În anul 2005, în preajma alegerilor parlamentare, atunci când Blocul „Moldova Democrată”, condus de Serafim Urechean, pregătea acţiuni stradale pentru a contesta rezultatele alegerilor pe motiv că acestea ar fi fost falsificate, vizitele pe care mi le-a făcut Valeriu Pasat şi insistenţele acestuia de a organiza demonstraţii antiguvernamentale, au fost inspirate de acelaşi Petru Lucinschi, care râvnea să debarce puterea legală şi să-şi ia revanşa printr-o revenire în forţă în fruntea Republicii Moldova. Din fericire, în primăvara anului 2005, prin conferinţa de presă pe care am organizat-o la 7 martie, unde am anunţat despre tentativa de lovitură de stat şi demonstraţiile violente care se pregătesc, acest scenariu a putut fi zădărnicit.

La patru ani distanţă, către anul 2009, Petru Lucinschi şi acoliţii săi au reuşit să pregătească alte grupuri care au fost capabile să scoată în stradă o mulţime de tineri, care au fost manipulaţi şi au provocat dezastrul din 7 aprilie. Să nu uităm că la 7 aprilie 2009, exact ca şi în martie 2005, pretextele care au servit pentru demonstraţiile respective au fost pretinsele falsificări ale rezultatelor alegerilor de către autorităţi. Nici în 2005 şi, cu atât mai puţin, nici după guvernarea de peste un an de zile a componentelor AIE nu a fost demonstrat faptul că alegerile ar fi fost fraudate. Mai mult decât atât, faptul că ancheta este blocată şi nimeni nu poate afla până astăzi cine a organizat acele acţiuni violente şi vandalizarea clădirilor Parlamentului şi a Preşedinţiei arată, în mod cert, că în spatele acestei stări de paralizie a organelor de anchetă stă acelaşi Petru Lucinschi şi exponenţii săi din actualul arc guvernamental.

Vreau să mai amintesc şi faptul că în ziua de 7 aprilie, Petru Lucinschi şi-a expediat fiul, Chiril Lucinschi, în mijlocul protestatarilor. Toată lumea l-a văzut pe Chiril şuşotindu-se de zor cu Vladimir Filat în momentul în care clădirile Parlamentului şi a Preşedinţiei erau luate cu asalt. Nu întâmplător acelaşi Chiril Lucinschi apare acum pe lista electorală a PLDM, pe poziţia cu numărul 19, iar în alegerile din 5 aprilie acelaşi personaj a figurat pe lista PD, condus la acea oră de Dumitru Diacov, iar actualmente de Marian Lupu.

Aşa cum a relatat şi ziarul FLUX, acum aproximativ 2 ani, anume Petru Lucinschi a fost cel care a iniţiat negocieri secrete cu Marian Lupu, care era preşedinte al Parlamentului. Se zice că cel care a purtat negocieri a fost avocatul Gheorghe Amihalachioaie, cunoscut apropiat al lui Lucinschi. Atunci lui Marian Lupu i-a fost propusă funcţia de preşedinte al Uniunii Centriste din Moldova, însă Voronin a aflat despre combinaţia ce i se pregătea şi l-a reţinut pe Lupu pentru moment lângă el.

Trebuie să înţelegem că apariţia lui Petru Lucinschi în mijlocul liderilor AIE, în zilele de 27 şi 31 august 2009, la depunerea de flori la monumentul lui Ştefan cel Mare, a fost încă o dovadă publică a faptului că liderii AIE sunt produsul direct al bătrânului conspirator Petru Lucinschi.

Să nu uităm că, în preajma alegerilor parlamentare din 2005, tot Petru Lucinschi a organizat o conferinţă de presă, în cadrul căreia îndemna alegătorii să voteze pentru „candidaţii tineri”, în timp ce în spatele său atârna portretul lui Dorin Chirtoacă. A fost o încercare de a influenţa indirect alegătorii să sprijine Partidul Liberal, Chirtoacă fiind primul pe lista electorală a acestui partid.

În mod evident, tot Petru Lucinschi este inspiratorul referendumului din 5 septembrie 2010, pe care l-a văzut ca pe o tentativă de a-şi lua revanşa la o distanţă de 10 ani, din momentul în care a fost schimbată Constituţia în favoarea unui model de republică parlamentară. Şi dacă atunci s-a creat impresia că cei care aspiră la funcţia de preşedinte ar fi Marian Lupu şi Vladimir Filat, acum a devenit absolut clar că cel care manipulează întreaga Alianţă este nimeni altul decât Petru Lucinschi, care râvneşte pentru el însuşi funcţia de şef al statului, în perspectiva obţinerii unei majorităţi parlamentare de 61 de voturi a celor patru partide afiliate fostului prim-secretar al Partidului Comunist al RSSM, Petru Lucinschi. În aceeaşi ordine de idei, trebuie amintită şi iniţiativa partidului lui Filat de a colecta semnături pentru modificarea Constituţiei, în sensul revenirii la alegerea preşedintelui prin vot direct.

O eventuală revenire a lui Lucinschi în fruntea statului şi menţinerea întregii camarile politice a acestuia, PL, PLDM, AMN şi PD, ar însemna o revenire la perioada când Republica Moldova era într-un dezastru economic şi social extrem de grav, când pensiile se plăteau cu întârzieri de 5-6 luni, când în loc de bani oamenii primeau şoşoni, haine etc., iar corupţia a copleşit definitiv societatea. Să nu uităm că anume în perioada lui Lucinschi crima organizată a fost în floare, iar „hoţii în lege” erau cei care controlau jocurile politice şi economice din ţară. Însă chiar dacă Lucinschi nu ar râvni funcţia de şef al statului, rămânerea la putere a pionilor lui, pe care acesta îi poartă de căpăstru, nu e mai puţin periculoasă pentru ţară.

În concluzie vreau să subliniez şi cu această ocazie că prăbuşirea catastrofală a partidelor componente ale Alianţei pentru Integrare Europeană în cadrul referendumului din 5 septembrie a fost doar un preludiu al eşecului zdrobitor pe care îl va înregistra în mod categoric la 28 noiembrie fiecare partid în parte din cele aflate astăzi la guvernare. Iar Petru Lucinschi, care a fost artizanul AIE, din acest moment, se constituie într-un gropar al propriilor creaturi politice.
18/11/10 (FLUX, 19.11-10)

Publicitate