Un altfel de Eminescu. Presa din ţară mai liberă în gândire decât cea din Capitală

Marţi, 15 iunie 2010, a trecut cu încă o comemorare a poetului Mihai Eminescu, împlinindu-se 121 de ani de la decesul său în sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti. La 17 iunie, Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucureşti, iar 59 de ani mai târziu, la 28 octombrie 1948, a fost ales, post-mortem, membru al Academiei Române.

Cu resursele puţine pe care le avem, dedicăm aceste rânduri „poetului naţional”, sintagmă perimată cu care este etichetat Mihai Eminescu şi desuetă pentru noua intelectualitate românească. În pofida vremurilor, Eminescu rămâne însă „Poetul” care ne priveşte din olimpul culturii româneşti „nemuritor şi rece”, epigoni zadarnici ai încercării de demitizare.

„Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnare politică a diferitelor grupări care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: votul universal în ţară şi în Parlament nu mai e decât manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat!” (Mihai Eminescu).